iuleka

   Ora 15. În loc să fiu la serviciu, aşa cum trebuia, mi-am lăsat maşina în faţă la BCU, în piaţa Revoluţiei, şi m-am îndreptat către librăria Humanitas de la Kretzulescu. Îmi aduceam aminte de sutele de drumuri pe care le-am făcut în facultate către lumea cărţilor, fie prin librării, fie prin anticariatele bucureştene. Dar, până să pătrund mai bine în acei ani, deja uitaţi, m-a cuprins un sentiment nou, inedit. Nu mă aflam la serviciu. Am stat locului preţ de căteva secunde şi am privit lumea care trecea grăbită pe bulevard. Oare de ce crezusem, până atunci, că dacă eu lucrez la ora aceea, toată lumea ar trebui să lucreze de asemenea? Nu îmi venea să cred că există, totuşi, viaţă şi dincolo de lumea mea! De fapt, sentimentul ciudat de “premieră” provenea din ruperea unui tipar, din încălcarea unei reguli cotidiene. De la ora cutare la ora cutare suntem la serviciu şi, în timp, se creează gândul reflex că, în consecinţă, toată lumea e la serviciu. Dacă se întâmplă să încalci rutina, trăieşti un mic şoc. 

   Există viaţă şi dincolo de micul nostru univers în care ne învârtim zilnic. Şi, ce viaţă! Lumea nu se rezumă la colegii cu care dăm nas în nas zilnic, aşa cum nu se termină nici în oraşele pe care le locuim. Suntem cu toţii angrenaje într-un mare sistem. Nu ne părăsim locul aproape niciodată pentru că altfel s-ar duce dracului întreaga maşinărie. De fapt, ce a ajuns viaţa noastră? O sumă de acte identice. Ne trezim cu toţii dimineaţă - în funcţie de vechime şi alte câteva criterii, unii mai devreme decât alţii - plecăm în masă spre serviciu, unde facem, cu toţii, aceleaşi lucruri. Ne bucurăm dacă stăm doar 10 ore în loc de 12 (sau 8 în loc de 10), ne suim în maşini, ne enervăm în trafic, înjurăm că nu găsim loc de parcare şi, în sfârşit, seara ajungem acasă. Şi aşa se întâmplă, pentru cei mai noroşi, 5 zile din 7. În a şasea zi, plecăm la munte. Până acolo, ne enervăm din nou pe drum, la parcare, la cazare. Duminică seara, la final, suntem fericiţi că am reuşit “să evadăm” din cotidian… Când mi s-a derulat, într-un minut, tot acest film în faţa ochilor, în Piaţa Revoluţiei, aproape că am izbucnit în râs. Ce jalnici suntem! Semănăm tot mai mult cu nişte roboţei japonezi, dar avem orgoliu de intelectuali. Nu mai avem timp nici măcar să mai răsfoim o carte, dar ne credem erudiţi pentru că străbatem zilnic mass-media de la un capăt la altul. Publicitatea ne creează iluzia unui viitor îmbelşugat. Ea ne face să visăm că, vreodată, şi noi o să ne putem permite casa aceea, maşina cutare şi, de ce nu, într-o bună zi cu mult noroc, pe fata care o prezintă! Sîc! Televiziunea, radioul şi cu muzica de pe CD -uri ne întreţin singurătatea, iar internetul ne dă posibilitatea să fim orice, oricine, oricând… 

   Dacă vreţi să vedeţi ce şi cine sunteţi cu adevărat, deconectaţi-vă de la tot ce reprezintă obişnuinţă în viaţa voastră. Sau măcar plecaţi de la serviciu în mijlocul programului, fără să spuneţi nimic nimănui. Şi apoi, mai vorbim…