Iulian Leca

La inceputul lunii august 1977, minerii din Valea Jiului au organizat prima miscare de protest impotriva regimului comunist din Romania. Se implinesc astfel, acum, 30 de ani de la greva generala din Valea Jiului la care au participat peste 40.000 de mineri hotariti sa nu mai accepte saracia si conditiile grele de munca. La miscarea de protest initiata de minerii de la Lupeni pe 1 august 1977, s-au alaturat rapid si muncitorii de la celelalte mine existente in Valea Jiului. Cauza imediata a grevei a fost o lege adoptata de regimul comunist, care ii privea pe minerii pensionari cu drept de munca. Autoritatile locale au incearcat atunci sa discute cu minerii revendicarile lor, dar apar altercatii, iar muncitorii sunt la un pas sa rabufneasca violent. Ortacii cer sa vina Ceasescu la Lupeni, refuzind orice alt dialog si sechestrandu-i pe Ilie Verdet, Gheorghe Pana si Clement Negrut. Speriat de amploarea miscarii, Nicolae Ceausescu ajunge pe 3 august la Petrosani de unde pleaca spre Lupeni. Minerii ii prezinta dictatorului cererile lor: programul de lucru de 6 ore, modificarea legii privind pensionarea, masa calda gratuita, echipament de protectie, salarii mai mari si nici un grevist sa nu fie anchetat. Ortacii obtin tot ce doresc mai putin o revendicare. In doar doua zile de la incheierea protestului, 5.000 de mineri participanti la greva sunt achetati, li se desface contractul de munca, sunt torturati si batuti de securitate, iar sute dintre ei, condamnati la ani grei de temnita ori deportati impreuna cu familiile.

De ce a ramas gestul minerilor din ‘77 aproape singular in istoria romanilor? De ce cu exceptia protestului tragic al lui Cornel Silviu Babes din martie ‘89 si a revoltei spontane si curajoase, dar firave, a muncitorilor brasoveni din noiembrie 1987 nu s-a intamplat nimic in Romania? De ce noi toti, ei toti, nu au invatat din lectia minerilor din Valea Jiului ca SE POATE? Caci, aceasta a fost singura morala a protestului minerilor din ‘77: se poate lupta impotriva regimului Ceausescu si, mai ales, poti sa invingi? Ceausescu i-a ascultat pe ortaci. Sa nu uitam ca, de la instalarea comunismului, in Polonia, de exemplu, muncitorii au protestat de cateva ori pe deceniu, cu o constanta a carei incapatinare trada faptul ca ei STIAU! Si revoltele lor s-au facut simtite in nivelul de trai si in libertatile, putine ce-i drept dar vizibile, pe care le-au capatat treptat-treptat inainte de ‘89. Iar daca securitatea si-a permis, in Romania, sa ancheteze si sa tortureze un grup de cateva mii de mineri, nici o putere a statului nu ar fi putut sa tortureze un popor intreg de revoltati! La infinit… Dar nimeni nu s-a revoltat. Toata lumea a acceptat, iar unii, destul de multi, au iubit sincer. Ironia sortii este ca vorbim despre aceeasi mineri care in 1990, 1991 si, apoi, in 1999 au stiut ca pot si au vrut sa terorizeze nu numai puterea politica, dar si o tara intreaga.

Evit politica de pe plaiurile mioritice din mai multe motive. In general, pentru linistea zilnica e mai bine sa stai departe de politica, oriunde ai fi, nu numai in Romania. Si, apoi, urasc politica dimboviteana nu pentru ca ar fi o curva, ci pentru ca este o curva proasta! Ba uneori, ai putea spune, retardata…

Adrian Nastase mi-a atras toata mila, de care eram dispus sa dau dovada fata de un politician, in momentul in care si-a lansat bloul sau. Pina la urma un sentiment de care fostul sef PSD nu ar fi trebuit sa simta prea magulit. Dar, ce conteaza asta? In fine, m-as fi multumit sa imi petrec linistit ultimele zile de concediu daca domnul Nastase nu ar fi tinut sa incerce sa se lanseze si pe el, dupa blogul sau, in prim-planul vietii politice romnesti sau, mai exact, al PSD-ului. In trecat fie spus, nu cred ca are vreo sansa. Nu ii pot da nicio sansa de mai avea succes politic atat in cadrul PSD-ului, cat si oriunde in alt partid politic din Romania. Iar, daca, vreodata, va ajunge in fruntea PSD-ului, prin cine stie ce miracol specific politicii romanesti, atunci PSD-ul se poate pregati sa iasa din Parlament. Prima intrebare decenta: pe ce ma bazez cind spun asta, nu? Ei bine, asta cred. Pentru ca nu pot sa imi imaginez ca romanilor le place, fie si din mila, sa ridice din morti un fost mare animal politic pe care sa il puna, din nou, responsabil de soarta lor. Nu pot sa cred ca noi, romanii, am putea sa mai credem intr-o persoana terfelita, macelarita, murdarita, umilita pentru aroganta sa, pentru averea sa, pentru succesul sau. Romanii sunt pizmashi, iar averea colosala de care a fost mereu banuit Nastase a stirnit multa invidie, care abia ce a fost satisfacuta prin caderea sa. Cred ca prea REPEDE, mai ales, vrea Nastase sa revina. Nimeni nu a uitat, nimeni nu e dispus sa ierte. Insa, grozavenia cea mai mare este alta! Programul cu care Nastase spera sa renasca… Alianta pe care el o anunta si in care crede - intre PNL si PSD - mi se pare una dintre mostrele perfecte pentru epitetul pe care l-am atasat mai sus politicii romanesti. Da! Cum dracu sa iti imaginezi o alianta intre un partid liberal si unul social??? Si cum, pentru numele lui Dumnezeu, sa mai crezi ca ea ar putea dura la noi, in ROMANIA, 5 ani??? Ce fel de om poate sa conceapa asa ceva? Nastase a devenit oare, in hibernarea sa de un an, mai naiv sau mai prost? Sau a descoperit formula prin care sa renasca din cenusa sa, si ne vom uita la el in sus, ca la pasarea Pheonix?

Nu in ultimul rind, stau si ma gindesc, ajutat de comentarii, daca nu cumva EU sunt naiv cind uit ca in Romania doctrina partidelor politice nu mai conteaza. Cind uit ca si alianta PNL-PD a fost, la fel, una impotriva naturii celor doua partide. Dar parca nu as vrea ca boala lor, ca pervertirea politicienilor, sa ma molipseasca si pe mine. Nu vreau sa cred ca asta e unica sansa si cale prin care politica poate functiona la noi. Doar asta ar explica o alianta impotriva naturii. Nu vreau ca normalul sa devina naiv doar pentru ca ei, politicienii, au inversat, au confundat si au uitat adevarata lor natura! Nu vreau ca anormalul lor sa devina norma, iar normalul sa devina naiv si sa para prost! Atunci daca ei au dreptate iar eu sunt naiv, sa demonstreze ca ma insel. Sa demonstreze ca e posibila o astfel de alianta pentru 4 sau 5 ani! Ultima alianta perversa, DA, a spus ce era de spus. Si daca alianta lor PNL-PSD va dura si va avea si succes, ma voi inclina…

Exista la acest Edighei, personajul principal al cartii “O zi mai lunga decat veacul” a lui Aitmatov, o simplitate de o frumusete care te face sa iti fi dorit sa fi trait alaturi de el macar o zi… daca nu, un veac! Viata sa din stepa Sarî-Ozeki este exact ce astazi nu mai poti regasi, probabil, nicaieri in lume. Viata unui om, orinduita de obiceiuri, ritualuri si legende vechi de sute de ani, reprezinta pentru Edighei o viata implinita. O viata simpla si fericita, asezata. N-as fi pomenit de aceasta carte sau de acest personaj daca linistea lui nu ar fi fost sparta, in cadrul naratiunii - pentru cei care au citit volumul - de o alta ordine si de alte obiceiuri: marea ordine sovietica. Mai exact, cand bunul sau prieten, Abutalip, este arestat de catre securistii sovietici. Descrierea pe care Aitmatov o face anchetei la care este supus Edighei de catre reprezentantul ordinii marelui imperiu comunist sovietic este fascinanta. Pentru toti cei care au trait si isi mai aduc aminte comunismul aceste pagini sunt rascolitoare. Ele mi-au adus aminte absurditatea tuturor regimurilor comuniste dar, mai ales, irationalitatea comunismului pe care l-am trait si eu, aici, in Romania. Cata durere poate naste un regim politic in care nimic din ce este uman nu este recunoscut decat daca sta in slujba Celei Mai Mari Minciuni! Si, apoi mi-am adus aminte de decembrie ‘89.

Decembrie ‘89. La 12 ani, imi aduc aminte, ca imaginea lui Ceausescu fugind cu elicopterul, steagurile victoriei fluturate pe strazile pline de multimea bucurestenilor, sau chipurile oamenilor uniti de o singura idee mi-au trezit cel mai puternic sentiment de Libertate, de Eliberare pe care l-am trait vreodata. Stiam ce poate sa faca minciuna din oameni, stiam cum adevarul poate distruge vieti si cum lasitatea si fatarnicia mergeau mina-n mina cu prostia spre culmile victoriei socialiste. Si, mai ales, aveam o imagine despre cum poate fi traita Libertatea. Stiam cum este viata in Occident, stiam ce iti poate oferi Libertatea. Atunci, in zilelele tulburi ale lui ‘89 sufletul meu de 12 ani a respirat pina la lacrimi cea mai pura bucurie. Atunci am inteles ce inseamna sa fii liber, sa poti sa spui nu, sau da, sa spui ce crezi fara frica de lovitura pe care ai putea-o primi pentru ca parerea ta nu este aceeasi cu cea oficiala a Statului, a Conducatorului, a Ideii Comuniste. Atunci am simtit ca din acel moment eu, noi, romanii cu totii, putem face orice. Ca liberi fiind putem fi orice vrem, ca libertatea este de ajuns ca sa fim fericiti. In betia de fericire pe care o traiam atunci imi imaginam ca niciodata nu va ma trebui sa am grija ce spun, ce cred sau ce vreau. Ca nimic nu ne va mai tine legati, nimic nu ne va face doar sa visam. Atunci am crezut, pentru prima oara, ca visul poate sa devina realitate. Ca numai noi il putem face real, ca noi putem orice! Am invatat, apoi, ca trebuie sa am grija sa nu ranesc pe cei din jur cu libertatea mea, in rest… nimic nu ne mai poate opri. Eram fericit pentru ca imi imaginam ca niciodata nu va mai trebui sa te duci la doctor cu o ciocolata sau cu un sapun. Ca premiile la scoala se vor da corect, pe merit, sau ca relatiile nu te vor mai ajuta sa pleci in Occident sau sa iti iei casa… O bucurie nefireasca imi stapinea sufletul atunci! Pentru prima oara realizasem ca eu, noi, romanii avem puterea! Aveam pentru prima oara puterea de a ne ridica in picioare si a spune nu! Acest exemplu imi era suficient. Din acea clipa am stiut ca eu-noi vom avea intotdeauna libertatea de a ne ridica impotriva a ceea ce vom sti ca nu ne face bine. Imaginea tuturor romanilor care strigau intr-un singur glas “Jos Ceausescu!” imi facea carnea sa tremure. Libertatea de a striga impotriva celui care te-a tinut in lanturi ani la rind era, ea insasi, eliberatoare si fericita. Pe strazile vuiind de lume regaseam o noua viata. Si nu puteam atunci sa privesc aceasta noua viata decat fericit. Viata insasi care urma mi se parea ca va fi fericita, doar pentru ca urmeaza unei lungi perioade de lipsuri, de foame, de durere si nedreptate. 

Din toata acele visuri copilaresti, nu am ramas astazi decat cu libertatea. Dar as vrea sa nu uit-uitam impotriva a ce ne-am ridicat atunci. As vrea sa nu uitam ca AVEM PUTEREA sa luptam pentru ceea ce visam. Ca suntem liberi sa alegem ce viata dorim sa traim. Edighei mi-a adus aminte de acea libertate. De puterea de a spune nu in fata terorii si a mortii. Edighei, omul pentru care salbaticia stepei era infinit mai dulce si mai frumoasa decat toata mierea mincinoasa a societatii moderne.    

Am fost mai mult decat surprins sa descopar ca nu toti militarii americani sunt doar niste brute cu un puternic sentiment de dominatori ai lumii. Cred, in treacat fie spus, ca aceasta imagine a militarilor americani a fost, totusi, creata de mass media din Romania, mai exact de cateva nume influente din presa, dupa cele cateva accidente tragice (si urmarile pe care acestea le-au avut) provocate de militarii de peste ocean. Nu vreau aici sa dezgrop sub nicio forma acele nefericite intamplari. Dar, de cateva zile se intampla sa il am ca oaspete pe Frank. Daca el a reusit sa ma convinga ca exista si simpli militari  americani deosebiti, sper doar sa nu cad in alt pacat, si sa il urc pe un piedestal unde poate nu s-ar simti nici el tocmai bine si confortabil… 

Frank este un tinar american de 26-27 de ani, provenit dintr-o familie de emigranti, fara studii superioare, inca, si activeaza ca puscas marin in armata Statelor Unite ale Americii. De la varsta de 19 ani s-a inscris “in the army” si de atunci a colindat lumea in lung si lat, trecind prin multe baze militare din America pina in Japonia, si din Afgansitan pina-n in Irak si Kuweit. Insa nimic din ce spune nu te duce cu gindul la imaginea clasica a unui simplu soldat. Vrea sa urmeze din acest an cursurile facultatii de stiinte politice, ceea ce ii va aduce odata cu gradul de ofiter si posibilitatea de a-si construi o carierea politica dupa ce va iesi la pensie din armata - la 41 sau 42 de ani. Pina atunci… Dezaproba interventia Statelor Unite in Irak pentru un motiv foarte clar si bine precizat: scopul initial nu a fost niciodata indeplinit, sau a fost uitat pe drum. Recunoaste ca politica externa americana a dat gres in Irak. Recunoaste deschis ca Statele Unite ale Americii de prea multe ori si-au asumat rolul de parinte al democratiei in diverse tari din toate colturile ale lumii, de multe ori - daca nu de fiecare data - deloc dezinteresat. Apoi si el crede ca “political corectness” este ceva, pina la urma, impotriva naturii umane si a minimului bun simt. American fiind, este inca isterizat ca, acolo, cineva poate sa intre intr-o casa straina pe acoperis, in lipsa proprietarilor, iar dupa ce cade si ramane imobilizat cu piciorul rupt 3 zile hranindu-se doar cu mincare pentru caini si cola, da in judecata familia a carei casa dorea sa o fure, pentru: conditii improprii asigurate pe parcursul captivitatii … Si, culmea, nu se putea intampla decat in America, mai si castiga procesul!!! Tot Frank m-a uimit cind mi-a vorbit despre filosofia lui Aristotel, despre limita atat de subtire - astazi - intre drepturile naturale si libertatile noastre, despre acordul de la Kyoto si efectele schimbarilor climatice din ultima vreme, despre modul in care functioneaza sistemul electoral american si avantajele si dezavantajele sale in comparatie cu cel european, despre atributiile presedintelui din Statele Unite, despre istoria conflictelor internationale din ultimii 50 de ani. Despre globalizare - cu date si cifre - despre noua politica a lui Putin si a noului presedinte francez, despre noua politica internationala, despre e problemele care se nasc in orice democratie si cum se poate lupta impotriva lor versus orice alt tip de guvernare, despre libertate si multe altele. Insa cel mai mult am fost surprins si impresionat de linistea sufleteasca pe care a avut-o intr-o seara cind a privit cerul instelat si mi-a spus: “Cat de mici parem noi si problemele noastre zilnice in comparatie cu infinitatea Universului! Cat de clar si bine imi vad locul acum… Ce suntem noi in acesta infinitate a spatiului? Ce sens mai are orice alta problema decat cele cu adevarat importante pentru viata noastra?” Intr-adevar, cerul era atat de senin incat fiecare stea iti dadea senzatia ca poate fi atinsa, ca TU o poti atinge… Frank era fascinat. “De ce existam noi, mai degraba decat sa nu fi existat?” M-am trezit si eu vorbind… Mi-a spus atat. Ca in State un astfel de peisaj e greu de obtinut: orasele care nu se mai termina si luminile lor, alunga seninatatea cerului si a sufletului departe, departe, departe…  

Am ajuns la Onesti dupa mai bine de doi ani. Pentru cine nu stie, este orasul in care m-am nascut si vietuit pina la 19 ani. Multe surprize. Desi de atunci am revenit constant, de cativa ani am ajuns doar pe fuga, pentru cateva ore si niciodata nu am iesit in oras, sa ma plimb, sa intru in magazine. Acum am facut asta. Magazinele au capatat toate “trendul” zilei. Banci in loc de paine, haine si pantofi in loc de aprozar si alimentara, super-market in loc de librarie. Mai ales asta m-a durut. Am fost atat de socat sa imi gasesc libraria, pe care am vizitat-o ani de zile aproape in fiecare zi, magazin cu de toate, incat mi-am spus: “gata, s-a terminat, cererea si oferta au distrus toate amintirile mele!” Si cind era sa spun ca Onestiu se va abrutiza, iar onestenii vor deveni niste inculti de succes…. am gasit ultima si singura librarie ramasa a orasului, ascunsa, bineinteles, tot intr-un super-market de birotica. Dar, a ramas …. Si asta, mi-a provocat o asa de mare bucurie incat parca imi retraiam toti ani primei tinereti printre rafturile de carti. Multe titluri, autori buni, calitate si bogatia unei librarii de nivel bucurestean. Am plecat bucuros si, mai ales, optimist. Momentele petrecute acum printre titlurile cartilor mi-au adus cu o forta incredibila intreaga lume a onestiul dinainte de facultate. De ce doar acolo am putut sa retraiesc acele momente? De ce doar printre carti mi s-a aratat, din nou, vechiul Onesti?     

Cine este de vina de calitatea scazuta a scenei noastre politice?
Oamenii care o fac, adica politicienii, sau cei care ii voteaza?
Poporul are conducatorii pe care ii merita si clasa politica reflecta,
mai degraba, un anumit nivel al intregii societati, sau pentru aceasta
situatie se fac vinovate anumite grupuri colective si/sau institutii?
Argumente exista si de o parte si de alta. Si, inca, destul de credibile.
Aceeasi structura de analiza se poate muta catre presa.
Nivelul de tabloid al mass-mediei romanesti este dat de cererea
publicului sau de calitatea scazuta a jurnalistilor care lucreaza in presa?
Argumentele, va asigur, sunt la fel de bine intemeiate, fie ca alegeti o
varianta sau opusul ei pentru a explica fenomenul calitatii destul de
scazute al presei din Romania. La fel, daca ne intrebam cine detine
puterea totala si face legea in Romania: politicul sau grupurile de
interese financiare? Si aici, ca in toate celelalte cazuri, raspunsuri
la fel de credibile se pot da in ambele sensuri. Daca nu ma
credeti pe cuvint, incercati un exercitiu si aruncati aceste intrebari
intr-un cerc mai larg de prieteni. Veti vedea cum se desprind,
treptat si vehement, cel putin doua tabere… Insa se va ajunge cu siguranta
intr-o fundatura! Probabil exista frinturi de adevar in ambele
sensuri de interpretare si ceea ce difera este doar lipsa unor
date statistice, cifre si dovezi clare care sa incline intr-o parte
sau in alta balanta, intr-un mod de necontestat. Nu cred, neaparat, ca adevarul
este la mijloc, sau ca acolo ar trebui sa fie, insa nici nu cred ca
AMBELE variante pot fi adevarate. Coincidentia opositorum nu
exista in astfel de cazuri. Insa, eu ma intreb cat timp
mai au politicienii, analistii, comentatorii, intelectualii
romani pentru a acumula? Cat timp mai au vedetele politicii
pentru pregatirea lor? Cat si, mai ales, cine poate sa mai citeasca ceva?
Cati dintre cei care sunt modele, de orice fel ar fi, mai au timp sa isi
pastreze - ce sa mai spun, sa ingroase - nivelul cultural de care fac,
in schimb, parada live? E si aici acelasi cerc vicios… Nu mergi de la
o televiziune la alta, nu existi. Nu intretii nivelul relatiilor,
din nou, nu existi. Insa, a nu avea o cultura politica, a nu avea o
cultura generala devine o reteta de succes!

   Pentru ca e o poveste plina de viata. Adevarata. Un destin ca cel al lui Nastase nu se iveste de multe ori in istorie. Nu in istoria noastra. Fost -X, fost -Y, fost XYZ, Adrian Nastase a ales acum sa fie doar un blogger. Mi se pare, inainte de orice, amuzant. Umorul meu nu mi-as dori sa sune deloc peiorativ la adresa breaslei bloggerilor. Vad in aceasta alegere a lui Nastase, certificarea decaderii lui. Este ca si cum dupa ce a cazut, Nastase a tinut acum sa isi mai si legitimeze prabusirea, luandu-si certificatul unui om obisnuit, blogul. Prea obisnuit… Tocmai EL! El care detinea controlul tuturor informatiilor, al contra-informatiilor, care manuia puterea cu o aroganta de semi-zeu; EL, Adrian Nastase, a ajuns acum sa raspunda intrebarilor tuturor internautilor.

O fi blogul lui Nastase, cenusa din care EL se va ridica si va renaste? Cum Nastase tocmai a scapat de procesele penale, are drumul liber catre Marea Revenire. Crede el in ea? Ar trebui. Poate avea ea loc? Probabil ca nu. Dar, sunt curios: daca Nastase re-intra in politica cu sanse reale, va mai avea el grija de blogul sau? Isi va mai aduce aminte de CENUSA sa?