iuleka

Sfirsitul Patriarhului Teoctist este, de fapt, o moarte din care toata lumea vrea sa castige cat poate de mult. Fiecare isi face socotelile si vede, in functie de cat stie si cat poate, cum ar putea sa iasa mai bine ca inainte. Un loc de frunte il au, ca de obicei, politicienii. Nici ziaristii si nici televiziunile nu s-au dat insa indarat din calea unor ratinguri mai bunicele abordind, in functie de interese, cu evlavie sau, dimpotriva, cu simt critic (moderat sau exagerat) moartea Patriarhului. Mitropolitii si liderii bisericii ortodoxe au inceput de mult sa lupte pentru un loc mai bun. Acum nu se vor vedea decat rezultatele acestei batalii. Zarurile, ca sa ma exprim academic, au fost de mult aruncate… Dar, ce castiga Teoctistul prin moartea sa? Nu ne intereseaza rezultatul de pe lumea cealalta, este treaba lui Dumnezeu. Insa, ce ramane in urma sa pe pamint?     

Primarul general al Capitalei se foloseste de acest prilej pentru a-si mai arunca inca un plan - al catalea oare, nefinalizat - pe piata promisiunilor neduse niciodata la bun sfirsit. Realizarea, de-a Domnu!, a Catedralei Mintuirii Neamului. Numai ca acest zvon a pus deja pe drumuri pe samsarii din domeniul imobiliar din Bucuresti pe urmele fostilor proprietari ai terenului unde ar trebui ridicata constructia. O fi avind cineva de castigat? Cu siguranta, din moment ce, preturile terenurilor in zona va exploda din nou. Dar, domnul Videanu este doar unul dintre cei care au iesit in prim plan, chiar inainte ca Teoctistul sa fie coborit in pamint. Apoi, am vazut pelerinajul intregii clase politice, fara exceptie, prin fata trupului neinsufletital Patriahului si al camerelor de televiziune. Am asistat cu totii ca pina si cei care au criticat trecutul intaistatatorului bisericii ortodoxe din Romania, pentru obedienta in fata regimului comunist si, mai ales, in fata dictatorului. In perioada in care Ceausescu parca inebunise si se apucase sa darime pe capete bisericile bucurestiului, vechi de sute de ani, Patriarhul Teoctist, proaspat uns, a tacut si a acceptat. Ca toata lumea, mai putin cativa simpli credinciosi care au protestat in fata buldozerelor. (Vezi detalii, in Note, la finalul textului.)  In general, politicienii n-au au fost atat de nebuni incat sa mai arunce acum nici un cuvint de hula asupra trecutului Teoctistului. Doar biserica este lider la increderea romanilor. Toti politicienii si-au spus astfel: “crede si nu cerceta” si au mers direct la umbra Patriarhului. Traian Basescu a lovit in trendul cu care ne-a obisnuit pina acum: a acordat Post-Mortem cea mai inalta distinctie a statului. Post Mortem, desi nimeni nu l-a oprit pe Presedinte, timp de 3 ani, sa se gindeasca la Teoctist apreciativ si sa actioneze cu distinctie. 

Presa si-a facut rapid calculele si s-a impartit un doua tabere. Unii au plins si au vorbit cu evlavie despre fostul Patriarh, vezi Ziua, Gandul, Jurnalul National sau Antenele iar altii s-au obiectivizat si au incercat sa critice atat cat le-a permis frica de a nu pierde audientele, precum Cotidianul sau Realitatea TV. Cu siguranta ca nici un post TV sau trust de presa nu a putut sa arunce in aer toate informatiile pe care le detineau despre viata si activitatea Teoctistului. Ar fi riscat, poate, audiente incredibile pe termen scurt, insa ar fi obtinut, cu siguranta, o pierdere a increderii cititorilor sau telespectatorilor pe termen lung. In aceste conditii au incercat sa critice, mai degraba, fatarnicia si ipocrizia politicienilor filistini care au organizat pelerinaje la capataiul Patriarhului.      

Si deloc in ultimul rind, capetele Ortodoxiei romanesti incearca sa isi pastreze avantajele, sau chiar sa le consolideze, in raport cu statul. Privilegiile de natura economica pe care Biserica Ortodoxa le-a dobindit de-a lungul timpului trebuie sa nu fie deconspirate. Nu de alta, dar ar lovi in averea cea mai de pret a bisericii: increderea romanilor. Desi nu se cunoaste urmasul Teoctistului, Mitropolitul Moldovei, IPS Daniel, are un ascendent major in fata celorlalti concurenti. Are atuul puterii bazata pe influentele economice care stapinesc mitropolia Moldovei. Nu cred ca sunt putini cei care cunosc “afacerile”, mai mult decat prospere, care se nasc, se dezvolta si infloresc in jurul lui IPS Daniel si a oamenilor sai.

Ramane acum, destinul Patriarhului. Am vazut ca toti cei care au avut nevoie si au putut, au transformat moartea Patriarhului intr-un castig personal. Au vrut sa se infrupte din aura Teoctistului care in ochii romanilor reprezinta un model si o autoritate semi-divina. Din ce au muscat cu adevarat ei? S-a vorbit despre afinitatea Teoctistului, in tineretea sa, cu miscarea legionara. S-a scris, de asemenea, despre colaborarea fostului Patriarh cu securitatea si regimul comunist. Obedienta sa, exagerata prin constanta, in fata masurilor imbecile ale lui Ceausescu poate fi considerata, mai degraba, ca o incuviintare si o incurajare a deciziilor politice dinainte de ’89. Au iesit vorbe chiar si despre nu stiu ce homosexualitate a Patriarhului. Cel mai probabil, o rautate gratuita, bazata pe singuratatea care caracterizeaza, deopotriva, pe toti calugarii. Dar sa lasam gura lumii… Un lucru pe care n-il spune istoria este ca Teoctist a avut, in predecesorul sau, Patriarhul Justinian Marina, un adevarat model de activitate. Justinian a fost un aparator al preotilor prigoniti de comunisti, asa cum oricine poate verifica, din numeroasele note informative. Din volumul 1, al cartii “Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist” de Cristina Paiusan si Radu Ciuceanu aflam ca Justinian Marina se certa deschis cu inspectorii de la Culte. Din acelasi volum: “Justinian a dat dovada de mare curaj indepartind din conducerea Bisericii preotii atasati regimului si luandu-si colaboratori dintre preotii si teologii urmariti pentru atitudine vadit anticomunista, precum Benedict Ghius, Bartolomeu Anania, Gheorghe Vintilescu si altii, toti “preoti si functionari net reactionari”. Dar, poate ca e greu sa judecam actiunile oamenilor sub teroarea istoriei. Sa revenim dupa ‘89. Fuga Teoctistului in munti, din primele luni de dupa decembrie 1989, si abandonarea scaunului Patriarhal tradeaza o apasare si constiinta unei vine. Poate ca Teoctist s-a cait atunci si, poate ca, a primit iertarea lui Dumnezeu impreuna cu ingaduinta Sa de a se intoarce la Bucuresti dupa ce a fost chemat de Sinodul BOR sa ocupe din nou Patriarhatul. Poate Teoctist a fost persoana pe care Dumnezeu a vrut-o in fruntea Bisericii Ortodoxe Romane, si in acest caz discutiile ar fi trebuit sa inceteze de mult. Daca insa el a fost ales de oameni in scaunul Patriarhiei…  atunci, el poate fi judecat. Ar mai fi de spus multe. De exemplu, BOR ar trebui sa raspunda, macar acum, lipsei de interes pe care a manifestat-o, dupa Revolutie, fata de schitul romanesc de pe muntele Athos, Prodromu. Sper, doar, ca istoria sa nu consemneze, peste timp, ca singurele calitati ale lui Teoctist au fost: vizita Papei Ioan Paul II in Romania si longevitatea Patriarhului in fruntea Bisericii Ortodoxe Romane. Nu in ultimul rind, moartea Teoctistului da nastere unei noi sperante, generale, legata de mult asteptata si dorita schimbare a BOR-ului.   

NOTE:

Între 1977 şi 1989, în Bucureşti, au fost distruse peste 20 de biserici ortodoxe, iar alte 8 lăcaşe de cult au fost mutate, pe roţi, în alte zone ale oraşului. Nicolae Ceauşescu a început demolare monumentelor istorice din capitală, după ravagiile cutremurului din martie 1977.  Primul lăcaş cu valoare de patrimoniu darimat: Biserica Enei. Construită mai întăi din lemn în 1611, biserica a fost reclădită din piatră şi cărămidă după 1720, si era una dintre cele mai vechi din Bucureşti. Ea a fost demolat în 1977. O altă biserică dărâmată de buldozerele lui Ceauşescu a fost Biserica Sfanta Vineri-Herasca, tot din Bucuresti. Biserica purta hramul Sfânta Parascheva şi a fost demolată chiar într-o zi de vineri, pe 19 iunie 1987. Acesta a fost momentul cand credincioşii nu au mai suportat si s-au revoltat. Ei au strigat impotriva regimului si s-au impotrivit cum au putut mai bine actiunii de demolare. A fost pentru prima dată când în Bucureşti s-au auzit cuvintele: “Jos Ceauşescu, Jos Comunismul!”. Alte reactii? Nimic. Cum s-a impotrivit conducerea Bisericii Ortodoxe Romane in fata acestui gest? Nu se stie sau nu s-a auzit.

Prin comparatie:

1984 – octombrie, Polonia. Un apropiat al sindicatului “Solidarnosti”, preotul Jerzy Popieluszko, este asasinat de către miliţia comunistă. Dorinţa de eliberare a polonezilor de sub jugul comunismului devenise o obsesie şi o spaimă pentru torţionari, spre deosebire de alte parti ale Europei unde acestia inca transmiteau cu succes ura populatiei. Părintele Popieluszko este oficializat, in prezent, de către polonezi ca martir naţional, iar locul lui se află în manualele de istorie.

1949 - Cehoslovacia martira. Din acest an au inceput procesele impotriva „spionilor” Vaticanului, al carui reprezentant in Cehoslovacia a fost expulzat inca de la inceputul prigoanei. Episcopii si preotii, judecati de tribunale populare pentru ca au refuzat sa colaboreze cu regimul comunist, au primit pedepse de la 10 ani pana la inchisoare pe viata. Peste 10.000 de calugarite au fost deportate la muncă silnică. In 1950, in Cehoslovacia, existau aproximativ 2000 de preoti in inchisoare.