iuleka

Stelistii au iesit, din nou, in strada. In numar mare. “A fost o mare fericire, o calificare foarte importanta, un succes extra-ordinar!” Aud peste tot aceste cuvinte. E ridicol!

Televiziunile transmit in direct bucuria suporterilor din Piata Universitatii! Din nou, e ridicol!

Am ajuns sa ne bucuram pentru ceea ce ar trebui sa devina o obisnuinta, pentru lucrurile care ar trebui sa ne faca, cel mult, placere. Sau indiferenti. Insa, lipsa marilor succese, din orice domeniu, face ca o performanta mediocra din fotbal sa isi gaseasca din ce in ce mai multi apostoli isterizati de superficialitatea unei victorii, a oricarei victorii, de aiurea… Ma intreb cum ar mai reactiona suporterii daca Steaua ar ajunge in semifinalele Ligii, sau in Finala. Ce le-ar ramane de facut? Sa asedieze Parisul? Dar restul tarii ce ar face in cazul asta?

Noi, romanii, am inceput sa ne deprindem cu gesturile tarilor primitive unde oamenii se bucura ca ploua, ca au paine, ca echipa lor nationala de fotbal a ajuns la Campionatul Mondial de Fotbal, ca presedintele unei tari europene le viziteaza patria, ca sunt pomeniti, de bine, intr-un articol de pe ultima pagina a celei mai ieftine reviste din strainatate, iar sirul este fara sfirsit…

Motivele pentru care ne putem bucura sunt multe. Dar, marea drama este ca asteptarile noastre devin tot mai mici, iar bucuriile noastre tot mai marunte. Da, putem fi fericiti daca dupa un an de ploi si inundatii, de fiecare zi, urmeaza o dimineata in care ne trezim cu ochii in soare. Durerea indelungata poate face ca sanatatea sa devina cea mai mare fericire din lume. Insa, decaderea si persistenta in mediocritate face ridicola bucuria evadarii accidentale de acolo. Doar iesirea definitiva din mediocritate si prostie merita respectul nostru.

Drama lumii moderne este ca a ajuns sa fie fericita din motive pentru care, in alte vremuri, oamenii abia daca mimau placerea. Ne imprumutam la vecini sa iesim la iarba verde si sa facem un gratar in afara orasului, facem credite la banca pentru a merge la mare, ne ipotecam viata si linistea si libertatea pentru o casa, ne vindem puterea de a spune NU pentru o slujba si renuntam total la timpul liber pentru a urca o treapta in societate. Nici macar nu ne mai dam seama la ce renuntam. Timpul liber si-a pierdut orice sens, pentru ca ne plictiseste. Valoarea lui creste cu cat el este mai putin. Il pretuim tocmai pentru ca nu il avem. Iar daca il avem suntem intimidati, ne fistacim si fugim in lume. Societatea ne-a modelat in asa fel incat sa devenim stresati daca nu mai suntem stresati. Exceptia a devenit regula, iar normalul s-a transformat in pervers, bolnavicios si exceptional.

Bucuria si Fericirea in sine au devenit niste sperietori. Nu mai crede nimeni in ele, pentru ca asta tradeaza naivitatea, de care, nu-i asa, nimeni nu vrea sa se imbolnaveasca. Este imposibil sa fii sincer pentru ca, oricum, nu esti crezut; doar nu poti fi chiar atat de prost!

In schimb, democratizarea luxului ne face indiferenti la avantajele pe care ni le ofera astazi unele lucruri care, acum 100 de ani, erau apanajul exclusiv al nobililor si al boierilor.