Iulian Leca

Aglomeratia din Bucuresti, care te obliga sa petreci cel putin doua ore seara de la munca spre casa in strada, pardon, in trafic, ma face sa cred ca toata lumea vrea la Bucuresti. Toata tara romaneasca vine spre capitala! Toata Romania este Bucuresti! Tara noastra este construita pe modelul frantuzesc, unde centrul lumii, al tarii, este Parisul. Daca in Franta asta nu a sugrumat natiunea, in Romania, Bucurestiul - orasul unde se intampla totul - are toate sansele sa conduca spre colaps. Deja in capitala noastra nu se mai poate circula. Si nici locui. In curand, probabil, nu ai sa mai poti nici munci. Alternativa unei tari a carei capitala este “centrul lumii” este modelul federalizarii. De exemplu: Germania, Italia, America. Acolo, capitala tarii nu concentreaza decat activitatea politica. Celelalte, cum ar fi, economia, viata culturala si administratia sunt rasfirate, in mod egal, in mai multe orase din intreaga tara. In Germania, nu Bonn-ul era centrul economic sau cultural al fostei Germanii Federale, ci o sumedenie de alte orase: Munchen, Frankfurt, Leipzig, Stutgart, Hamburg si lista ar mai putea continua cu cel putin inca 5-6 nume. Fiecare din acest oras este la fel de bine dezvoltat si are o activitate culturala de invidiat de orice capitala a unei tari centralizata. Ce sa mai vorbim de sistemul lor administrativ, de infrastructura sau eficacitatea economica a unei structuri statale federalizate? In schimb, in Bucuresti e… ca nicaieri. Iar Parisul se afla la ani lumina distanta de ceea ce Bucurestiul ar putea deveni vreodata in cele mai bune vremuri ale sale.

Bucurestiul… este atat de… atat de inchis. Cine descinde in acest oras pentru prima oara ar putea crede ca Romania toata, cu cei 22 de milioane de locuitori, s-a concentrat in aceasta varvza metropolitana. Cine nu stie ca restul tarii e reprezentata de mii de satuce si catune saracacioase ar putea banui ca relativa prosperitate din haosul bucurestean este media intregii Romanii. Cat de nebun sa fii ca sa iti doresti - eventual sa visezi - sa locuiesti aici? Cat de lipsit de viata personala ar trebui sa fie cineva ca sa isi doreasca sa faca 2 ore pe drum dus la serviciu si inca doua (daca nu trei) ore intors acasa? Mizeria acestui oras iti acopera si cea mai vaga bucurie smulsa vietii demente de Bucuresti. Dar oamenii? Ohh, oamenii “da” bucuresti sunt un spectacol. Spectacolul unei vieti traite in nervi, in draci, in fuga permanenta dupa bani, relatii si afaceri (de fapt, tepe mai mici sau mai mari). In capitala nu ai sansa sa intalnesti un om linistit nici daca dai peste un bucurestean anesteziat, gata pregatit de operatie. Nervii de care se bucura un dimbovitean i-ar putea sminti mintile unui satean de la munte. Ai atat de multe oportunitati sa iti strici ziua in acest oras, incat te poti considera norocos daca intr-o zi te intalnesti doar cu un singur descreierat. Ai sansa sa dai peste el imediat cum ajungi in parcare, cand descoperi ca masina iti este blocata. Claxonezi. Intr-un final poate va aparea cineva. Uneori ti-a dori, mai bine, sa nu apara nimeni. Bucuresteanul care te-a blocat, (cel adevarat, adica, de cele mai multe ori provincialul pripasit de cativa ani prin capitala) se va rasti la tine, nervos din start, suparat nevoie mare ca il rogi sa iti dea voie sa ajungi si tu la munca. Te va intreba “cine mama dracului te-a pus sa parchezi acolo”, de ce trebuie sa te agiti atat, ce te grabesti asa, in general, se va arata preocupat de orice altceva decat problema in sine, nesimtirea lui. Insa, nu nervii oamenilor din Bucuresti sunt problema acestui oras. Sentimentul ca te sufoci, ca nu mai ai unde sa mergi, unde sa iesi ca sa te simti liber sau singur… abia asta te poate coplesi. Singur in sensul fizic, caci haosul Bucurestiului iti ofera din plin si permanent sentimentul de singuratate! Pentru cine se plictiseste atunci cand ramane singur acasa, si fara televizor, de acord, vacarmul de pe plaiurile dimbovitene poate oferi un sens vietii. Altfel…

Totusi, nu inteleg de ce tot romanul vrea la Bucuresti. De ce nimeni nu isi propune sa construiasca un puternic centru - de orice natura ar fi el: economic, cultural, social, sportiv - in alta parte decat in Bucuresti? Privesc cu incredere si bucurie spre Sibiu, Cluj, Timisoara, chiar si Brasov. Imi spun ca poate acolo se va dezvolta in viitor o buna alternativa a Bucurestiului. Daca din punct de vedere politic nimeni nu se gandeste la dezvoltarea regionala a intregii tarii, poate macar legile economiei vor functiona si o vor lua inaintea politicului. Cred cu tarie ca orasele din Transilvania au toate sansele sa niveleze prapastia economica existenta intre capitala si orice alt oras din tara. Si mai sper ca romanii sa inceapa sa se simta bine la ei acasa, oriunde ar fi aceasta. Fie Cuca Macai, Focsani, Sibiu, Gheorghieni sau Onesti. Cu respect, un provincial care asteapta provincia!

20 septembrie, ora 17. Ma sui in masina. Totul este impecabil. Bordul straluceste, beculetele imi iau ochii, mp3 danseaza suav pe acorduri de Julio Eglesias, computerul de bord imi arata mai mult decat pot eu sa citesc. Motorul toarce precum un motan obosit dupa o zi de alergat prin curte. Toate sunt pregatite pentru a-mi face drumul catre casa cat mai placut. Serviciul a ramas in urma; totul este, relativ, ok acolo. Traseul: Casa Presei - Stadionul National. Nu ma duc la meci, doar acasa. La Aviatorilor imi dau seama ca tot calmul meu cedeaza. Nu claxonez, nu fac fleshuri, insa ma uit la ceas si imi dau seama ca la nici jumatatea drumului s-a facut deja o ora si jumatate de cind paraseam postul. Deschid geamul. Ma uit la la soferii de linga mine. Nervosi, agitati, pusi toti pe cearta si bataie. Pe cine sa bati, la cine sa strigi? Cativa se dau jos din masini. Tot sensul giratoriu de la statuia Aviatorilor era blocat. Doi politisti se invarteau pierduti printre masinile care acupasera toata intersectia. Ce sa le faci? Ma uit la masina de linga mine. Un barbat de 30 de ani priveste fara nicio speranta inainte. Tot inainte. Numai inainte. Pentru un minut viata a stat in loc. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu s-a miscat. In cea mai mare nebunie, si eu si el priveam acelasi punct. Tot inainte. M-am intrebat daca mai are sens sa plec de acolo. Sau daca se merita sa mai ajung vreodata in punctul asta? Un claxon turbat din spate m-a smuls din prostatia meditativa si m-a aruncat… tot inainte!

Imi socotesc timpii posibili la care as putea sa ajung, de aici, de la Aviatorilor, acasa. In cel mai bun caz intr-o jumatate de ora. In cel mai rau, intr-o ora si jumatate. Totalul: 2 ore jumatate sau chiar 3 ore si jumatate. Sau niciodata… dar elimin, repede, aceasta varianta nihilista. Imi fac un alt calcul. Vrei sa castigi tot mai mult ca sa iti permiti cat mai multe. Eliminand exceptiile, pentru a castiga mai mult, in general, ajungi sa iti petreci un timp tot mai indelungat la munca. Nu conteaza cat, dar adaug la acest si mai mult timp la munca, cele 3-4 ore petrecute pe drum, in Bucuresti, spre serviciu si apoi spre casa. Ma enervez ca nu imi ramane diferenta aceea, de timp liber, in care s-ar presupune ca te bucuri de beneficiile unui castig mai mare. Alung toate celelalte calcule - despre indatorirea la banci care te transforma in intr-un angajat model. Sau aproape model, dupa putere. Libertatile ne sunt rapite chiar de ceea ce credeam ca ne face si mai liberi.

Castigul? Mi-e atat de teama ca singurul castig sa nu ramana doar beculetele masinii, bordul frumos lustruit si mp3 cu multe, multe melodii - pregatit parca pentru un drum fara sfarsit spre casa! Altceva?