Iulian Leca

Zilele dinainte de 21 decembrie. Nefericite. Imi este neclara succesiunea evenimentelor pe zile, insa imi aduc aminte ne zvonurile care umblau sau de stirile pe care le auzeam la Radio Romania Libera. Ca la Timisoara oamenii au iesit in strada, ca au strigat impotriva lui Ceausescu, ca acolo au loc arestari, ca s-a instaurat starea de urgenta. Aceasta din urma veste, “starea de urgenta”, a fost cea mai infricosatoare. Nu imi imaginam consecintele evenimentelor din Germania, din noiembrie ‘89, nu stiam pe atunci contextul international, iar tot ce simteam era FRICA. Auzeam peste tot ca nu mai ai voie sa mergi pe strada in formatie mai mare de doua persoane. Nu ai voie sa mai spui nimic despre Timisoara, despre Ceausescu. De fapt, ceea ce ma inspaimanta cu adevarat era frica sa fii auzit de cineva rostind nevinovat un singur cuvant interzis. Iar asta ar fi declansat condamnarea, pe loc, a oricarui necutezat. Totul era suspect. In mintea mea de copil la 12 ani intelegeam ca nimic nu imi mai este permis, pentru ca totul poate fi banuitor. Nu stiam ca se poate. Nu speram. Nu imi zvacnea sangele in vene plin de viata si de libertate. Nu am avut atunci niciun imbold sa ies in strada, nu am vrut nicio clipa sa fiu un Gavroche al Romaniei. Acele seri ale lui decembrie 89, incepand de pe 17 pana pe 20, au fost negre, intunecoase, inspaimantatoare. Tata asculta Radio Europa Libera, avea valuta in casa, lucrase in Germania Federala, avea legaturi in occident si se exprima tot mai liber fata de regim. Pentru tata imi era frica. Imi era frica ca eu as fi putut sa fiu ridicat oricand de militieni de pe strada si nimeni sa nu mai auda de mine vreodata. Nu anticipam in zilele de 17, 18, 19 decembrie nimic din ce avea sa izbucneasca dupa aceste zile. Atunci totul era infricosator. Sumbru si fara viitor. Despre Ceausescu stiam ca este un om rau. Iar atunci ma gandeam ca are toate motivele sa fie si mai rau cu noi. Ca ar putea oricand sa trimita militienii sa ne impuste, asa la nimereala, preventiv, doar ca sa se asigure ca scade numarul potentialilor sai dusmani. Imi spuneam ca ar fi normal sa gandeasca asa. Doar era un om rau. Si suparat pe noi. Mama imi spusese sa am grija pe unde umblu, cu cine vorbesc, ce spun si, mai ales, mare atentie la Straini. Pe tata il auzeam insa profetand, tot mai tare si mai des, ca Ceausescu va fi infrant. Frica incepea sa se imbine cu un soi de speranta care ma cutremura. Ar fi fost prea frumos. Mi se parea ca moartea lui Ceausescu ar fi insemnat TOTUL. Doar moartea lui Ceausescu simteam ca ne-ar elibera. Libertatea insa imi parea imposibila. Prea grea, prea intunecata, prea ne-obisnuita…