Cautand aiurea pe net nu stiu ce despre scriitorii romani am dat peste cel mai fantastic blog al unui roman in viata. Oricat as fi fost dispus sa citesc mai mult de 2 propozitii consecutive, nu mi-a reusit deloc. Oricum, nu exista ceva mai sec decat asta! Mie mi se pare absolut fabulos, un adevarat fabulo-spirit al blogosferei!
PS: Va sfatuiesc sa incepeti cu titlurile articolelor sale.
11 responses so far ↓
Dan Culcer // 15 February 2008 at 7:18 pm
Domnule,
Nu stiu ce citesti de obicei Dumneata. Imi vine sa cred ca doar cartea de telefoane. Sau poate si aceasta ti se pare prea indigesta pentru a merita sa faci un efort.
Pe curând, Dan Culcer
iuleka // 15 February 2008 at 10:16 pm
Mister Culcer!
Intr-un cuvant, daca esti frustrat nu stiu de ce nu stai cuminte. Pe scurt, nu am citit nici macar O carte de telefoane. Fara sa fi terminat “Sein un Zeit”, cred ca pot sa imi dau cu parerea despre un anumit tip de scriitura. Una moarta, seaca, inerta, fara viata si fara spirit. Asa cum este cea de pe blogul ideologic. Daca ai vreo legatura cu acest mediu, te rog, insist chiar, sa stai in banca ta si sa nu te mai obosesti sa imi raspunzi.
blogideologic // 17 February 2008 at 1:27 am
Simplă “coincidenţă” pro-Bucurenci ?
Am ajuns să nu prea cred în simple “coincidenţe”. Cred doar în timing, care prin vechiul principiu scolastic “Post hoc ergo propter hoc” dezvăluie uneori bruma relaţiei cauză- effect, înainte de a se topi. Nu îl recomand, dar îl folosesc aici ca pe succedaneu euristic, chiar dacă John Stuart Mill nu îl credita în codul de reguli privind construirea discursului de cauzalitate.
Pe data de 13 februarie 2008, înregistram articolul “Debunking Dragoş Bucurenci” la adresa http://blogecologic.wordpress.com/2008/02/13/debunking-dragos-bucurenci/ , o postare constatată “robotic” de către softul muncitor al blogurilor de la wordpress.com : “Acest articol a fost scris pe februarie 13, 2008 la 7:57 am şi este înscris în Uncategorized.”
Dar pe 14 februarie 2008, deschid blogul meu, blogideologic.wordpress.com, şi găsesc acolo frumos instalat un link care mă îndeamnă să clickez spre “Cel mai sec blog”. Bănuiesc că “robotul blogurilor” mă protejează contra intruziei virusurilor şi execut comanda pe mouse.
Ce găsesc? Un mesaj ad hoc la adresa http://iuleka.wordpress.com/2008/02/14/cel-mai-sec-blog/ , un blog de Iulian Leca. Posted by: iuleka | 14 February 2008.
Comentariul meu. Timing perfect pentru aplicarea principiului enunţat.
Era un mesaj întru salvarea lui Dragoş Bucurenci : “Cautand aiurea pe net nu stiu ce despre scriitorii romani am dat peste cel mai fantastic blog al unui roman in viata. Oricat as fi fost dispus sa citesc mai mult de 2 propozitii consecutive, nu mi-a reusit deloc. Oricum, nu exista ceva mai sec decat asta! Mie mi se pare absolut fabulos, un adevarat fabulo-spirit al blogosferei! fPS: Va sfatuiesc sa incepeti cu titlurile articolelor sale. ”
Domnul acesta care semnează Iulian Leca acordă credit total, se pare, definiţiilor din DEXonline. Unde la articolul despre cuvântul “sec”, vezi http://dexonline.ro/search.php?cuv=sec, găsesc “18 definiţii pentru sec, seca”, toate înregistrând conotaţii negative.
Nu vă vine să credeţi, dar chiar şi bunul “Vin sec” înregistrează o definiţie negativă : “vin nealcoolizat”. Aici, chiar devin indignat !
Hai să apelăm noi la un Vinexpert, aflat pe Internet la adresa http://www.evinoteca.ro/ Ca exemplificare de vin sec prin excelenţă, găsesc un “vin curat si stralucitor, de culoare chihlimbar-topaz cu nuante usoare iodate”, anume un “Sacromonte Amontillado. Fel : Sec. Alcool : 19.00%”. Mai găsesc la adresa http://www.floripentruea.ro/produs/1730/dorius_amontillado.html , recomandat un “Dorius Amontillado. Fel : Sec. Alcool : 18.00%. Culoare: chihlimbar auriu. Aroma: elegant si fin, cu o aroma putin intepatoare de migdale prajite, aducand aminte de cofetarie. Gust: sec, puternic, gustos, delicat, plin si cu un final calduros si persistent.” Aceasta este de fapt şi conotaţia cuvântului “sec” pentru care optez eu, Titus Filipaş, a fi ataşată articolelor mele.
Blogul http://iuleka.wordpress.com/ mai indica ademenitor şi un articol intitulat “Eliade”, bănuiesc scris de Iulian Leca, un text pe care eu, biet intelectual intelectualist mereu ahtiat de idei noi şi de citirea exegezelor, aş fi vrut să-l citesc. Acţionez comanda pe mouse. Mi se răspunde : “Error 404 - File Not Found”. Sec, în conotaţie negativă.
Titus Filipas
blogideologic // 17 February 2008 at 10:47 am
O invitaţie pentru a citi aici :
http://85.121.0.91/sarm/carti/Mitul/
cartea mea publicată pe hârtie în anul 1984 la editura Scrisul Românesc din Craiova, scanată după mai bine de două decenii de către domnul profesor Dragoş Bora, pe care la acel moment nu îl cunoşteam, căruia îi mulţumesc, şi oferită acum gratuit tuturor românilor spre lectură de pe serverul Astroclubului Român. Deci a existat, şi mai există, o reală societate de cognoscenti în România, o reală foame de cultură în România!
Titus Filipas
iuleka // 17 February 2008 at 4:55 pm
Domnule Ideologic,
nu cred ca merita sa va mai raspund. Ati spus tot ce era de spus. Cred ca aveti probleme majore. Dumnezeu sa va ajute. Euristic, daca poate.
blogideologic // 18 February 2008 at 1:20 pm
Ideologia Şcolilor Centrale
“Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol
Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o “ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate “senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în “Éléments d’idéologie” din 1801 : “la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, “cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip “laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa “Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de “Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi “Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi “Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.
Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : “Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.
Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate “senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.
A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea “viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la “răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).
Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă “încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.
Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, “les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia “ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare “par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a “înlănţuirii cunoştinţelor”, “l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o “serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii “l’héritage de Lumières”, adică “moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :
Éléments d’idéologie I - l’Idéologie proprement dit, 1801
Éléments d’idéologie II - Grammaire, 1803
Éléments d’idéologie III - Logique, 1805
Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.
Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.
Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !
Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul “neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : “Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică “Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala “vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.
De unde ar fi venit acea capacitate “de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut “ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.
Deşi spiritul ideologic “des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, “şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, “Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, “Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat “stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, “degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, “ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.
Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al “încremenirii în Proiect”. Sigur, “încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de “gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea “încremenirii”, se poate face cu “mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.
Titus Filipas
luc // 18 February 2008 at 5:47 pm
textele d-lui filipas nu cred ca sunt “seci” din cauza lipsei logicii ideilor enuntate, ci mai degraba datorita unei exhaustivitati in a gandi si exprima. ar fi un exemplu potrivit - zic eu - pentru “demascarea” incapacitatii CUVATULUI de a face fata GANDULUI (bogatia ideatica a d-lui filipas cade in capcana limitarii lingvistice).
ceea ce d-l filipas ar putea esentializa din aceste schimburi de replici e ca textele dumnealui sunt destul de exclusiviste. si ca nu ar fi deloc rau daca ar reflecta mai intens la o formula de echilibru intre “gand - cuvant”.
blogideologic // 19 February 2008 at 3:36 am
Scrisul hieratic al lui Mihail Sadoveanu
„Cel care suie în Călimani, ori pe Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a altei lumi”, scria Mihail Sadoveanu. Ceahlăul este asemuit de Mihail Sadoveanu cu „o clopotniţă a lui Dumnezeu”. În măsura în care poate fi decelat un sincretism al religiei dace, poate fi marcată o racordare a ei la religia creştină : „Era, de la fericitul Zalmoxis, cursul vremii într-al cincilea ciclu, socotind ciclul cât numărul zilelor anului, adică trei sute şaizeci şi cinci de ani. Iar dintr-al cincilea ciclu, credincioşii vechi de la Carpaţi numărau ani o sută douăzeci. În văile depărtate, unde izvoarele şi puhoaiele înălţimilor se prefac în pâraie şi lacuri, iar oamenii îşi clădesc case de bârne în aşezări statornice, lumea îşi întorsese faţa către o lege nouă şi număra anul 780 de la izbăvitorul Hristos” (vezi ‘Creanga de aur’). Oricum, anul 780 este în plin iconoclasm, când gramatica generativă dezlegată de împăraţii isaurieni permite închegarea Limbii Române.
Titus Filipas
Vezi si:
http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/08/scrisul-hieratic-al-lui-mihail-sadoveanu/
blogideologic // 19 February 2008 at 8:25 am
Technical writer pentru dezvoltarea durabilă
Sînt un scriitor de tutoriale, un technical writer pentru dezvoltarea durabilă în România. Rezolvarea problemelor cu obiective multiple, aşa cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă, cere în oricare etapă evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză. Englezescul Tradeoff Principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin „reguli de contrapartidă“, cu semnificaţia: „principii de evaluare şi echivalare prin compromis“. Numai în domeniul electronicii de consum de la noi, existentă in România chiar de la momentul următor invenţiei lui Marconi, depanatorii foloseau cuvântul „compromis“ în cel mai adecvat sens modern, atunci când înlocuiau cu improvizaţii funcţionale piesele şi montajele dintr-un aparat de radio stricat. A traduce cuvântul englezesc tradeoff prin troc, probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia ştiinţei dezvoltării durabile, în special într-acel capitol care se referă la etichetele ecologice, unde tradeoff s-ar tălmăci mai bine prin „troc baroc pe o piaţă hedonică“. Sună ca o preţiozitate, însă lucrurile se prezintă fără compromisuri : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică“ este preţiozitate, atunci şi expresia „dezvoltare durabilă“ este preţiozitate. Terminologia şi echivalările lingvistice folosite în frazele precedente arată necesitatea căutării unor sinonime, chiar a construirii unui mare Dicţionar de sinonime, a unui Thesaurus, în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de puţin. De exemplu, la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală într-o întreprindere mică şi mijlocie (proverbiala IMM), pentru personalul în număr redus al întreprinderii, problemele imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale pentru managementul ambiental conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului. Evident, în cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria „limbajelor sacre“ moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată numai în statutul de „vernaculară“ — limbaj purtător de informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim — cum poţi să exploatezi oferta reală a „masei critice“ în cunoaşterea teoretică, tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la producerea unei deplasări de paradigmă în societate ? O naţiune devine bogată numai când stăpâneşte perfect cele trei tipuri de cunoaştere: ştiinţa dezvoltării durabile este situată la intersecţia lor. Dintr-o parcurgere rapidă („răpede privire“) a bibliografiei domeniului, devine limpede că ştiinţa dezvoltării durabile face apel la o multitudine de concepte, într-o agregare de mare rafinament intelectual. Asemenea tipuri de gândire constituie privilegiul unor perioade de pace, conjugate cu o criză societală reală. Ştiinţa dezvoltării durabile propune căi de stopare a degradării mediului, soluţii ideologice primare care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizarea“ pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950) — care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard –, o numea „distrugere creativă“. În principiu, alternativele la „distrugerea creativă“ pot fi alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată într-o democraţie participativă reală. Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoarea“. Chestiunea înţelegerii „pe româneşte“, chestiunea limbajului inteligibil, total diferit de „limba de lemn“, devine astfel un factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările ontologice noi în Limba Română sunt şi faţete diverse ale predicatului „devenirii întru fiinţă“. Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană, este cerută chiar de principiul de subsidiaritate. Să ne referim de exemplu la standardul european destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi comparabilitatea între documentele statelor membre în U.E. sunt fundamentale pentru funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european. Însă acordul între statele membre asupra uniformităţii criteriilor aplicative nu poate fi realizat de facto fără definirea acestor criterii în fiecare dintre „limbile naţionale“ ale statelor-membre. Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul dell’arte facilitează şi eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din România, adaugă valoare. Este în primul rând o valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice, decizia managerialã reuşită se converteşte într-o valoare economică adăugată (ad litteram). Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre“, sunt la ora actuală limba engleză şi limba franceză. Jucând acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene „greaca“ şi „latina“, iar în India Evului Mediu — „sanskrita“. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa postcolonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza, demonstrează ostensiv faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivã de know how tehnologic în economiile africane, unde elitele intelectuale au fost formate în primul rând prin imersarea într-un mediu lingvistic englez sau francez în perioada studiilor. Pe de altă parte, sunt remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică, incontestabil foarte îndepărtată de limbajele europene în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică pentru dezvoltarea industrială şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how de la elite — formate în Rusia comunistă dar şi în Occident! — a fost rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a reprezentărilor ontologice pentru tehnologia de vîrf exprimate într-o limbă europeană, urmată de o traducere şi o distribuire de instrucţiuni de lucru scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi! Pentru succesul dezvoltării durabile în România trebuie să ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române, şi mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, — de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor —, în Principatele Dunărene creşterea limbii româneşti era interzisă de domniile fanariote, deşi în Europa Occidentală, vremea aceea se chema Epoca Luminilor! Chiar şi Karl Marx exemplifica în filosofia lui conceptul de alienare,—- de „înstrăinare“ —, prin acea soartă individuală a fiecărui ţăran român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală liberală adusă în România de Ideologia Şcolilor Centrale, mai specific de textele în limba franceză scrise de Condillac, Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză, apoi discutate în limba română şi asimilate în limba română de prodigioşii elevi Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru la Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu, începe să fie creată Limba Română modernă ca instrument de lucru pentru transmiterea şi implementarea ideilor noi. În cartea de memorialistică „Echilibru între antiteze“, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, — în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la Schitu Măgureanu —, furnizau modelul fiducial pe care vroiau să-l imite în limba română. Dar în textul tutorialelor noastre pentru dezvoltarea durabilă în România folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză în stadiul lor actual ca prime referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă, am dat neologismului „a implementa“, introdus în limba românã după decembrie 1989, semnificaţia pe care o deţine în limba engleză expresia compusă „to carry out“, sau, în limba franceză, semnificaţia expresiei „mettre en oeuvre“. Adaug că ştiinţa dezvoltării durabile poate fi realmente implementată numai dacă piratează codurile culturii populare. Întrucât faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează frecvent în dihotomia maniheistă cu inventar existenţial clasificat în Bun şi Rău, etichetele ecologice şi gestionarea ecologică a organizaţiilor încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii între adjectivele Ecologic şi Bun. Dar etichetele ecologice sunt justificate prin reprezentări ontologice riguros construite. Iată cum reprezentările ontologice şi cultura populară se ating.
Titus Filipas
luc // 19 February 2008 at 5:56 pm
hahahahaha!
d-le filipas, incep sa cred ca post-urile d-voastra sunt menite sa va razbune “prestigiul patat” de catre remarca lui iuleka (care indiferent cat de avizata sau neavizata este, ramane in cele din urma parerea unui om vizavi de un fapt). doar la atat se reduce mintea militantului pentru intelectualism, titus filipas?! pacat…
incep sa cred si eu ca aveti probleme serioase…probleme de natura psihiatrica. sunteti singur?! comparativ cu altii va considerati un grafoman?! nu aveti cui sa-i comunicati ideile d-voastra?! credeti ca sunteti neinteles?! nici macar un animal de companie nu aveti pe langa d-voastra?! va considerati superior celor din jurul d-voastra?! credeti ca sunteti vreun inovator pur sange in ale scrisului?! credeti ca are vreun sens sa postati pe blogul altuia (prin “altuia” ma refer la cineva diferit de oricare dintre personalitatile d-voastra probabil multiple)?! credeti ca postand fara noima pe blogurile altora (nu mai reiau aici ce inteleg eu prin altora) indepliniti vreo misiune divina de culturalizare a maselor?! ati fost vreodata diagnosticat cu tulburare bipolara?! ati fost vreodata in situatia de a fi diagnosticat de un medic psihiatru?! ati fost vreodata internat in vreo clinica de profil psihiatric?!
…
daca raspunsul la intrebarile de mai sus este cu preponderenta NU, sa stiti ca inca nu este tarziu sa ajungeti intr-o clinica de specialitate, pentru diagnostic si tratament corespunzator. daca din contra, raspunsul este DA, atunci va doresc zile placute de internare si insanatosire grabnica.
ahh…sa nu uit…grafomania (de care v-am intrebat anterior) a aparut cumva in urma unui accident vascular cerebral?…va intreb asta din pura curiozitate.
multa sanatate d-le filipas. d-zeu sa va ajute. si anumiti medici asijderea. si dupa cum o sa observati, eu nu o sa va accesez blogul (eu = luc). m-ati convins doar de faptul ca sunteti…sa zicem…un pic deplasat!
iuleka // 19 February 2008 at 8:51 pm
@ for Luc.
foarte tare raspuns catre domnul Filipas. eu sincer nu am rezistat sa ii citesc intreaga polologhie. am incercat. minimul interes cultural pe care il manifest pentru lumea blogurilor m-a indemnat sa incerc. nu am putut. prefer sa citesc o carte. insa, fii atent! oare cum poate sa scrie atat de mult si fara rost? discrusul lui mi se pare cel al unui om realmente nebun. dezlanat. copiat din diferite parti. Filipas cred ca este un Palimpsest perfect.
@ for Filipas
nu cred ca mai ai nicio sansa. am mai spus-o. de fapt, ti-am mai spus-o. esti iremediabil pierdut. si daca nu esti la un pas de sinucidere, cred ca ori esti deja nebun, ori vei deveni in curand.
Leave a Comment