iuleka

Nimic. S-a spus ca ea a fost vocea critica din perioada comunista. Asa este. Ea s-a numarat printre putinele persoane care si-a permis sa critice “sistemul”. L-a criticat, insa din exterior. Monica Lovinescu a tipat din afara casei, a facut morala stand in tribuna si a infierat lasitatile romanilor din tara in timp ce existenta ei occidentala avea la oringine un gest las.

Nu vreau sa spun ca cine nu a mancat soia in Romania, inainte de ‘89, nu are dreptul sa judece. Vreau sa subliniez un alt lucru. Vocea critica a Monicai Lovinescu a fost doar una de exil. Si mai vreau sa spun ceva.

Daca noi am fi avut aceste voci in tara, daca am fi avut mai multe astfel de voci aici, in Romania, poate ca altul ne era destinul. Si alta istoria. Poate si noi am fi fost acum mai destepti, mai buni, mai putin frustrati, mai calmi, mai putin hoti si spagari. Fara cei 45 de ani de comunism poate ca astazi nu am fi fost atat de nepoliticosi, atat de haini si de rai. Suntem rai, asa cum doar niste animale inchise mult timp in cusca pot fi! Si la fel de nemancati ca si ele!

Nu sunt de acord cu Dan Tapalaga. Si nici nu Gabriel Liiceanu. Nu cred ca noi, cel putin nu eu sau generatia mea, ar trebui sa ne plecam in fata unor destine precum cel al Monicai Lovinescu. Noi nu am avut cu adevarat eroi care sa se fi opus lui Ceausescu. Noi nu am avut nici urma de vreo miscare asemanatoare celei din Polonia, de la Gdansk, sau vreun personaj care sa semene cu Lech Walesa. Miscarea polonoza “Solidaritatea”, din august 1980, de pe santierele navale din Gdansk, a fost una dintre cele mai importante miscari greviste din tarile membre ale blocului sovietic. Miscarea muncitorilor polonezi a intrat in istorie pentru ca a dus la infiintarea primului sindicat liber din europa de est, “Solidaritatea”. Noi cu ce am intrat in istorie? Cu ce am iesit de sub jugul istoriei?

Cum am putea noi, noi cu totii nu doar parintii nostri - contemporanii acelor vremuri, sa ridicam ochii din pamant in fata unor asemenea destine? Credeti ca acelor polonezi nu le-a fost frica? Credeti ca ei nu aveau copii, sotii, parinti acasa? Si ei au fost atestati, iar cei mai nefericiti au infundat chiar puscariile.

Vocea care s-a stins la Paris a vrut sa ne fie mai bine. Si a facut tot ce a putut pentru asta. Dar a facut-o de la distanta. Din exil. Eu nu uit. Nu vreau sa uit ca noi toti aici, in Romania, inainte de 1989, am tremurat de frica. Ca am preferat sa tacem ca sa ne fie putin mai bine decat sa deschidem gura sa sa strigam ca nu suntem de acord cu ei - cu nedreptatea si cu minciuna. Noi toti ne-am facut calcule minore, ne-am bucurat la maruntis, ne-am lasat cumparati cu o portocala, cu o banana, ba chiar si cu o punga goala, dar straina. Cu un cartus de Kent se cumparau doctorii si secretarii de partid. Trist, dar asta este istoria noastra. Nimic mai mult, nimic mai putin.

As fi vrut sa avem alta istorie. Sa fi existat macar cate un nebun care o data la zece ani sa il fi scuipat in fata pe Ceausescu. Sau sa il fi injurat in public, sau sa il fi impuscat. Nu am avut nici macar nebuni in comunism. Nu am avut nimic. Nu se stie nici macar daca noi am existat. Nu exista nicio dovada.