iuleka

Acum un an, in presa s-a scris ca Raluca Stroescu a murit din cauza epuizarii de la birou. Si precizez, presa a spus asta. Altfel formulat, ea a murit de prea multa munca, de infometare, de stres. Exista, sunt absolut sigur, o anume intoxicare in sentintele astea. Poate ca, din punct de vedere medical, Raluca a murit din cauza epuizarii de la serviciu. Insa exista aici o drama a timpului nostru, o drama a generatiei tinerilor de dupa ‘89.

Raluca a vrut sa munceasca atat de mult sau a fost fortata indirect de catre sistemul in care activa? Sunt convins ca a fost un melanj intre aceste doua tendinte. Si angajatii, la fel ca si patronii si directorii, vor la tot atat de mult sa castige cat mai mult, tot mai mult!

Drama Ralucai este drama noastra a tuturor. Este drama celor care vor sa traiasca mai bine. In Romania insa un salariu care sa iti permita sa traiesti mai bine este echivalent, de cele mai multe ori, cu eliminarea timpului liber din viata ta. DE CELE MAI MULTE ORI. Unii din pacate si-au eliminat de tot timpul liber. Si asta se intampla, din nefericire, in tot mai multe cazuri…

Nimic. S-a spus ca ea a fost vocea critica din perioada comunista. Asa este. Ea s-a numarat printre putinele persoane care si-a permis sa critice “sistemul”. L-a criticat, insa din exterior. Monica Lovinescu a tipat din afara casei, a facut morala stand in tribuna si a infierat lasitatile romanilor din tara in timp ce existenta ei occidentala avea la oringine un gest las.

Nu vreau sa spun ca cine nu a mancat soia in Romania, inainte de ‘89, nu are dreptul sa judece. Vreau sa subliniez un alt lucru. Vocea critica a Monicai Lovinescu a fost doar una de exil. Si mai vreau sa spun ceva.

Daca noi am fi avut aceste voci in tara, daca am fi avut mai multe astfel de voci aici, in Romania, poate ca altul ne era destinul. Si alta istoria. Poate si noi am fi fost acum mai destepti, mai buni, mai putin frustrati, mai calmi, mai putin hoti si spagari. Fara cei 45 de ani de comunism poate ca astazi nu am fi fost atat de nepoliticosi, atat de haini si de rai. Suntem rai, asa cum doar niste animale inchise mult timp in cusca pot fi! Si la fel de nemancati ca si ele!

Nu sunt de acord cu Dan Tapalaga. Si nici nu Gabriel Liiceanu. Nu cred ca noi, cel putin nu eu sau generatia mea, ar trebui sa ne plecam in fata unor destine precum cel al Monicai Lovinescu. Noi nu am avut cu adevarat eroi care sa se fi opus lui Ceausescu. Noi nu am avut nici urma de vreo miscare asemanatoare celei din Polonia, de la Gdansk, sau vreun personaj care sa semene cu Lech Walesa. Miscarea polonoza “Solidaritatea”, din august 1980, de pe santierele navale din Gdansk, a fost una dintre cele mai importante miscari greviste din tarile membre ale blocului sovietic. Miscarea muncitorilor polonezi a intrat in istorie pentru ca a dus la infiintarea primului sindicat liber din europa de est, “Solidaritatea”. Noi cu ce am intrat in istorie? Cu ce am iesit de sub jugul istoriei?

Cum am putea noi, noi cu totii nu doar parintii nostri - contemporanii acelor vremuri, sa ridicam ochii din pamant in fata unor asemenea destine? Credeti ca acelor polonezi nu le-a fost frica? Credeti ca ei nu aveau copii, sotii, parinti acasa? Si ei au fost atestati, iar cei mai nefericiti au infundat chiar puscariile.

Vocea care s-a stins la Paris a vrut sa ne fie mai bine. Si a facut tot ce a putut pentru asta. Dar a facut-o de la distanta. Din exil. Eu nu uit. Nu vreau sa uit ca noi toti aici, in Romania, inainte de 1989, am tremurat de frica. Ca am preferat sa tacem ca sa ne fie putin mai bine decat sa deschidem gura sa sa strigam ca nu suntem de acord cu ei - cu nedreptatea si cu minciuna. Noi toti ne-am facut calcule minore, ne-am bucurat la maruntis, ne-am lasat cumparati cu o portocala, cu o banana, ba chiar si cu o punga goala, dar straina. Cu un cartus de Kent se cumparau doctorii si secretarii de partid. Trist, dar asta este istoria noastra. Nimic mai mult, nimic mai putin.

As fi vrut sa avem alta istorie. Sa fi existat macar cate un nebun care o data la zece ani sa il fi scuipat in fata pe Ceausescu. Sau sa il fi injurat in public, sau sa il fi impuscat. Nu am avut nici macar nebuni in comunism. Nu am avut nimic. Nu se stie nici macar daca noi am existat. Nu exista nicio dovada.

Sa trecem peste faptul ca pana si Prefericitul a calcat stramb in duminica neagra ce tocmai a trecut. Dar ca in aceeasi zi si presedintele Basescu si liderul PSD, domnul Geoana, sa dea cu ostia in gard, asta da ghinion! In fapt, coincidenta asta nu ar trebui sa ne mire prea mult. Suntem o tara de soferi! Toata lumea vrea sa conduca, toata lumea se viseaza la volan un mic pilot de raliu. Se pare ca am ajuns cu totii dependenti de doza zilnica de adrenalina de la volan. (more…)

Nu sunt mandru ca sunt roman. Si nici rusine nu imi este. Insa, niciodata nu am fost si nici nu mi-am dorit sa fiu mandru de acest lucru. Ma simt ca si cum as fi putut sa fiu la fel de bine orice altceva.

Aseara insa am vazut lacrimile lui Paunescu provocate de mandria de a fi contemporan cu Busuioc. Costel Busuioc, zidarul roman din Spania care a incantat pe iberici cu vocea sa crescuta si ne-educata de aici din Romania. Paunescu dimpreuna cu o tara intreaga si-au dat drumul tuturor fantasmelor neimplinite. Am auzit o baba din satul lui Costel care spunea cu lacrimi in ochi ca: “a venit si vremea noastra, sa aratam lumii cine suntem, sa se ridice Costel precum soarele in lume si sa straluceasca…” Of, Doamne! De ce avem nevoie de astfel de substitute pentru orgoliul nostru? Acum ne intrecem in a ne asuma succesul lui Costel. Ne spunem ca si noi am contribuit la asta intr-un fel sau altul… Am vrea paternitatea, sau macar originea, succesului lui Costel.

De ce nu vrem sa mandrim cu ce suntem sau nu suntem noi insine? Personal, Costel Busioc ma lasa rece. Imi imaginez ca daca se va intoarce in tara va ajunge sa cante pe la nuntile smecherilor care acum bocesc la succesul sau. Sau, si mai rau, vom auzi ca pleaca in turneu prin tara ca sa cante impreuna cu manelistii momentului. Asta e Romania de care ar trebui sa stea departe. Nu i-a oferit nimic pana acum, nu ii va oferi nici de acum incolo ceva bun.

“Cred ca domnul Copos nu are curajul sa se desparta de Rapid. Ii reamintesc ca are 40 de milioane de euro intr-un cont si actele trebuie doar semnate. George Copos trebuie sa se decida si sa inteleaga ca una e la nunta si alta la divort. Cred ca am vorbit destul de clar”. Acesta este declaratia facuta de Fathi Taher astazi, luni, 10 martie 2008. Cata dreptate am avut cand spuneam fix acelasi lucru tot aici, pe blog, vineri 7 martie 2008? Ma bucur ca intuitiile mele bazate pe simple obsevartii psihologice nu au dat gres. Nici de data asta… (more…)

“Am dat 40 de milioane de dolari pentru Rapid. Ah… Pardon… 40.000 de dolari!” Dupa ce si-a dat seama de greseala Fatih Taher a zambit usor doua secunde, complice si vinovat, incercand sa nu izbucneasca in ras cu totul de mica prostioara tocmai facuta. Aseara, la Realitatea Tv, invitat la emisiunea 100%, Fatih Taher a recunoscut ca ii face curte Rapidului. Industriasul Taher povestea, in momentul in care a gafat, cum la inceputurile lui Copos la Rapid, prin 1992, el l-a ajutat cu 40.000 de dolari pentru a aduce un nou antrenor. Numai ca la un moment dat gura pacatosului… Psihanaliza ar spune ca acea scapare reprezinta, in fapt, adevarul pe care Taher a tot incercat sa il ascunda. Si l-a scapat fara sa vrea. Oare cat la % din Rapid reprezinta cei 40 de milioane de dolari?

Dupa caz, ieri, posturile de televiziune au tocat pe Taher versus Rapid-Copos sau/si pe Tariceanu-Predoiu versus Basescu. Si s-a tot analizat…! Vinde sau nu vinde Copos Rapidul? Si, cine l-a cumparat? Taher, Badea sau chiar Becali? Apoi, cine este Fathi Taher? Fratele lui Gigi, parintele spiritual al Stelei, viitorul mogul al Rapidului, presedintele consiliului de administratie al Electroputere Craiova sau chiar locomotiva afacerilor murdare si subterane din Romania? S-au dezvaluit lucruri din buduar, au aparut martori cheie ai tranzactiei, s-au aflat si procentele pe care Copos le-a vandut, si cate milioane a platit Taher! Apoi, analistii au introdus putin scepticism in discurs. Se pare ca avem de-a face cu un imprumut. Copos avea nevoie de lichiditati, iar Taher era singura sursa din Romania care putea sa le furnizeze. (more…)

Am senzatia ca UDMR-ul incearca mereu sa gaseasca tot felul de eufemisme pentru singurul lor gand si scop: independenta regiunii maghiare Covasna si Harghita. Autoproclamata independenta a kosovarilor ar trebui sa devina pentru ei manual de studiu. Se pare ca si-au si luat notite. Ce nu inteleg UDMR-isti nostri este ca doar ei se lupta pentru asta. Maghiarii din Romania au preferat sa plece in Ungaria mai degraba decat sa traiasca independenti aici. Cred ca inca ar face aceeasi alegere.

Nu aveti senzatia ca moderatorii televiziunilor noastre au devenit tot mai nervosi? O mare parte dintre ei sunt tot mai irascibili, mai vindicativi si aproape nimeni nu isi mai pastreaza calmul. Unii dintre ei erau asa si inainte. Altii nu. Unii care nu sunt obisnuiti cu aceasta stare au inceput sa faca greseli. Iar altii o tin din greseala in greseala. E amuzant si reconfortant pentru noi ca telespectatori, dar atat de trist pentru presa in general. Care mai de care isi asuma sentinte asupra diverselor grupuri de politicieni. Cineva vrea sa impuna adevarul sau, chiar daca este doar al sau. Altul ii critica pe toti ceilalti si le arata ca nu stiu ce spun. Dar, peste toate astea, nervii sunt tot mai intinsi. Si mai multi. Da, se apropie alegerile, se fac jocurile, acolo unde au ramas nefacute, si fiecare incepe sa traga in adversar. Iar adevaratul spectacol nici n-a inceput inca…

Thomas Mann are undeva o vorba. Unul din personajele romanelor sale spune ca: “atunci cand barca se inclina intr-o parte prefera sa se aseze in partea opusa ca sa echilibreze situatia… si ca ii place sa faca acelasi lucru si in viata cotidiana.” Acum depinde cum interpretezi aceste cuvinte. Insa cu nebunia creata in ultimul timp pe scena politica, tare ma tem ca romanii nu vor avea in contra si vor sari cu totii in cealalta parte a barcii. Adica? Pai, care vor trece de partea extremistilor, care isi vor suprima si minimul interes acordat vietii politice, iar restul vor gasi si alte cai de a boicota mega-show-ul oferit zilnic de politicienii nostri. Tragedia e ca ei, politicienii, nu realizeaza asta. Sau se fac ca nu isi dau seama. Presupun ca toti comentatorii politici, formatorii de opinie si jurnalistii inca nu anticipeaza, tocmai din cauza ca sunt prinsi in interiorul sistemului, cat de mult si-a pierdut poporul interesul politic. Primele alegeri, cele locale, vor da masura corecta. Iara acest absenteism nu e acelasi cu cel din tarile occidentale. Acolo sistemul democratic a erodat zeci de ani viata politica. La noi, abia acum ar fi trebuit ca mecanismul democratic al vietii politice sa se aseze. Sa inceapa sa functioneze. In Romania, el s-a stricat exact atunci cand ar fi trebuit sa lucreze.

Faptul ca Jucu a fost preferat lui Bochum nu inseamna decat capitalism pur. Si o strategie de afaceri pentru maximizarea profitului. Asta ar fi trebuit sa stie foarte bine nemtii, oricum, mai bine ca noi. Angajatii de la Bochum - germanii, europenii in general - ar fi trebuit sa revolte si cand in Romania se murea de foame, daca tot erau atat de umanitari si sensibili la principiile sociale. Insa nici noi, mai exact angajatii romani de la Juca, nu ar trebui sa uitam nicio clipa ca oricand s-ar putea ca finlandezii de la Nokia sa-si mute fabrica de aici altundeva in India, Pakistan sau Turkmenistan, atunci cand costurile de fabricatie de la Cluj vor deveni neprofitabile. Nu pot sa inteleg insa cum oficialii germani incurajeaza si transforma revolta angajatilor de la Bochum intr-un adevarat boicot national. Pe de o parte, e bine, reflecta un semn de solidaritate pe care noi, romanii, nu am fi niciodata in stare ssa il facem. Pe de alta parte, tradeaza un anume primitivism care nu tine cont de cultura capitalista sau de civilizatia liberala, pe care gresit am crezut ca occidentalii o au in sange. E simplu: ramai fara paine te revolti! Nu te mai intereseaza ca si tu ai face fix la fel daca afacerea ta ar da semne de subrezeala.

Insa Romania este un tinut al nimanui. Aici nimeni nu se poate baza pe nimic. Noi nu depindem niciodata de noi, ci intotdeauna de altii. Si de interesele lor. Politic, economic si cultural noi suntem unda indepartata (nici macar una apropiata) a pulsului european. Prabusirea recenta a leului imi da sperante concrete asupra unei alte prabusiri mult asteptate: cea imobiliara. Bineinteles ca o eventuala prabusire a pietei imobiliare de la noi nu inseamna ca apartamentele si casele vor deveni mai accesibile. Preturile lor scazute vor fi la fel inaccesibile ca si acum. Insa macar atunci nu vom mai trai frustrarea ca suntem nevoiti sa dam pe un apartament cu 2 camere in Bucuresti aceeasi bani pe care i-am da pentru a cumpara un apartament cu 3 camere in Paris, Londra sau New York.

O babuta isi dramuieste cu grija banii de curand schimbati. Ii numara, ii aranjeaza si se pregateste sa ii imparta preotului si dascalilor care vor ajunge in cateva clipe la ea cu “Ajunul Craciunului”. Nu stie cat sa dea. Ma intreaba daca e de ajuns 200 de mii. Nu stiu. “Asa trebuie mama. Trebuie sa le dai, altfel ei din ce sa traiasca?” Mdea…din ce altceva?

Ajung seara acasa si citesc ca Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romana, PreaFericitul Daniel, nu e tocmai de acord cu traducerea “Versetelor Satanice” a lui Salman Rushdie. Si condamna gestul publicarii. Si pe cei care o vor citi. Mai ales pe cei care se vor bucura citind-o. Sa arda in focul iadului! Sa ii bata Dumnezeu! Si sa nu mai vada lumina zilei cu ochii cu care se vor sminti citind randurile “versetelor satanice”… Asa sa il ajute Dumnezeu?