iuleka

Am fost din nou in Onesti. Ma infioara saracia din tara. E multa. Cine vorbeste de crestere economica in Romania?

Unde e? Cine se  bucura de ea? Cat la % dintre romani?

Nici nu avem idee cata saracie exista in tara. Cred ca in curand toata provincia o sa emigreze.

Sau o sa vina in Bucuresti.

“M-am abtinut cu greu sa raspund ieri, la nervi, hienelor jigarite care-l injura pe Dan Iosif si dupa moarte. Daca nu era omul asta, cu toate luminile si umbrele lui, libertatea de exprimare de care astazi se folosesc abuziv toti prostii era un deziderat.”

Asta spune Ciutacu pe blogul sau. Bine, ii iert naivitatea de a crede ca daca nu era un SINGUR om in acele zile ale lui decembrie ‘89, noi astazi inca am fi visat la libertate. Ii iert si convingerea ca succesul revolutiei din decembrie 89 s-a datorat exclusiv oamenilor care au iesit in strada; si nu SI contextului international, regional si multor altor facturi, stiuti sau nestiuti. Din ce afirma Ciutacu se subintelege ca el ar crede altceva. Trec si peste nenumaratele teorii si carti scrise despre decembrie 89 unde se explica cat de cat, cine si de ce a avut vreun merit in castigarea libertatii. Uit ca noi, romanii, nu am realizat niciodata nimic important in istorie total independent de contextul politic international. (vezi: Revolutia din 1848, pornita de afara; Independenta Romaniei, declansata de razboiul dintre Rusia si Turcia; Marea Unire, infaptuita dupa participarea la primul razboi mondial…etc. Vezi macar teoriile lui Lucian Boia) In fine, sa spunem ca noi, cetatenii viteji si plini de curaj ai acestei tari, ne-am castigat numai prin puterile noastre libertatea in 89, iar Dan Iosif ar fost printre cei mai demni si mai stralucitori revolutionari dintre noi…

Dar nu prea imi suna bine “hienele jigarite care-l injura pe Dan Iosif si dupa moarte.” Asta presupune ca Dan Iosif ar fi atat de sus, atat de pur, incat oricine ar indrazni sa spuna ceva merita, nimic mai mult decat, retragerea tuturor libertatilor (castigate oricum de Dan Iosif). Dupa ton, Ciutacu nu ar fi departe de aceasta sentinta. In fond, libertatea castigata de Dan Iosif nu e valabila pentru toti. Daca nu am avut sansa, sau nesansa, sa participam activ la lupta pe 21-22 decembrie nu putem spune nimic. Unii sunt mai liberi decat altii. Am mai auzit asta. Totusi, as fi curios sa stiu: unde si cand a fost injurat Dan Iosif si, mai ales, cum?

“Cercetarea” revistei Capital, “300 cei mai bogati romani”, este compusa, in realitate, dintr-un lung sir de speculanti imobiliari. Din primii zece clasati in top jumatate isi trag averea din afaceri imobiliare. Procentul se pastreaza pana la final. Ba chiar tinde sa se generalizeze. Apoi, din primii zece clasati in top sase afaceristi detin trusturi importante de presa. Ei sunt interesati sa controleze si sa manipuleze, iar noi privim fascinati la circul creat tot de ei. Obsedati cu totii de imobiliare am putea sa ne consideram un popor de milionari. Am putea trage speranta ca preturile caselor noastre vor creste atat de mult intr-un an doi, incat fiecare familie posesoare de apartament va fi fericita posesoare a unei averi virtuale de cel putin 1 milion de euro. Donald Trump se pregateste sa isi mute afacerile in Romania, iar Dubaiul ne priveste cu invidie! Ce ne mai place sa ne amagim, sa ne furam singuri caciula, sa ne prostim la nesfarsit.

Nu stiu daca ati vazut sau nu emisiunea “10 pentru Romania” din 14 octombrie. Categoria jurnalisti. Robert Turcescu, Tolontan, Mircea Badea si Dan Diaconescu. Robert Turcescu a fost ridicat in slavi de aproape toata lumea. Invitatii si juriul i-au pus intrebari prin care ii preaslaveau succesul, cariera, profesionalismul si farmecul personal. Nimeni nu l-a intrebat de crizele de isterie, din ce in ce mai dese in ultimul timp. Nimeni nu a sesizat prezenta sa stearsa, aproape diletanta, in fata unor invitati de talia lui Dinu Patriciu. Dan Diaconescu a fost desconsiderat. Mircea Badea aproape diabolizat. Tolontan a iesit cel mai bine, ca de obicei, din aceasta confruntare.

Dar, ce a ramas din toata emisiunea? A ramas in dezbatere eticheta lui Badea, este sau nu este el un jurnalist? Nu este, simplu, pentru ca nu isi doreste acest lucru. Din alt punct de vedere, el este chiar mai mult decat Turcescu, Tolontan si altii la un loc. L-am auzit spunand ca fuge si nu vrea sa auda de acest atribut tocmai pentru ca il vede incarcat de atata conventionalism, de atata aroganta si falsitate. Condescendenta cu care Turcescu a vorbit in aceasta emisiune, condescendenta deontoloaga si jurnalistica normal, poate provoca doar repuls intelectual. Superioritatea lui Turcescu, atunci cand nu e isteric si nervos, e mai de condamnat decat subiectivitatea crizata a lui Badea. Prefer oricand timiditatea de care se trateaza Badea in emisiunile lui, decat aroganta deontoloaga a lui Turcescu. Ma atrage, de asemenea, mai mult reactia lui Badea in fata unui politist prost sau corupt decat incercarile lui Turcescu de a ma convinge ca presa ar trebui sa fie apanajul doar a unora, ca analistii politici ar trebui sa fie doar 3-4 persoane, ca adevarul nu e spus decat de …el (eventual), ca de gandit nu mai gandeste nimeni (cu exceptia lui, desigur) si ca, una peste alta, ar trebui sa dam un examen cu el ca sa avem voie sa emitem si noi opinii in presa. Exista astazi aceasta tendinta la tot mai multi formatori de opinie: ca doar unii ar avea dreptul sa scrie, sa gandeasca, sa comenteze, sa apara la televizor… restul fiind doar intoxicatii mediocre. Da, poate. Poate ca presa din Romania de astazi este plina de prosti, de ignoranti, de oameni mediocri, de securisti mizeri sau jurnalisti cumparati si cumparabili. Dar, asta inseamna libertatea cuvantului! Aceasta este libertatea de a vorbi liber. Atunci cand noi avem libertatea de a scrie, de a vorbi si de a gandi, ceilalti, care ne asculta sau ne citesc, au si ei Libertatea de a intelege, de a alege si de a discerne. Badea a avut dreptate pentru ca nu a incercat sa aiba dreptate cu orice chip, asa cum au incercat ceilalti. Se pare ca tocmai jurnalistii plini de deontologie profesionala au uitat ca jurnalismul nu ar trebui sa ingradeasca nimic. Mesajul originar al jurnalismul cred ca e libertatea cuvantului. Badea a cucerit prin statutul de victima pe care l-a capatat din primele minute ale dezbaterii. Prin discursul sau liber, sincer si fara afectivitate. Pretiozitatea jurnalistica a lui Turcescu seamana cu rigoarea inchizitionala a unui catolic fervent din evul mediu. Oare cand vom ajunge sa fim martorii primei cenzuri a libertatii de exprimare pe baza unui principiu deontologic sofisticat pe care doar 2-3 oameni il inteleg?

PS: subinteleg, desigur, ca noi toti suntem purtatorii unui discurs liber, civilizat, autocenzurat de bunul simt si buna crestere pe care am primit-o cu toii acasa in cei sapte ani de educatie.

Filmul difuzat de TVR, in care joaca Muresan si Remes, sta in spatele fiecarui politician roman. Pina la proba contrarie eu le dau prezumtia de vinovatie. Si sunt convins de asta! Nu stiu cati dintre saltimbacii politicii noastre ar rezista unui test cu camera ascunsa. Este dezgustator sa il vezi invitat cateva seri la rind pe Muresan la mai toate televiziunile cum invoca naiv si candid bunul simt in judecarea cazului sau. “Cum puteti crede ca am luat mita caltabosi?” Mai sa il crezi! Insa filmul “Caltabosul” exprima normalitatea din politica romaneasca. Calmul si detasarea cu care Muresan se apara de cateva zile tradeaza o obisnuinta cu astfel de situatii. Cine cunoaste putina psihologie isi da seama ca nu e pentru prima data cand Muresan a facut nefacuta asta. Muresan a fost in urma cu doua seri invitat la Antena 3. Acolo, pe fondul aceptarii discursului sau de moderator si ceilalti invitati, Muresan a dat o mostra perfecta de prosteala pe fata, de dispret profund fata de inteligenta noastra a tutror celor care il priveam. E usor sa ne imaginam cum fiecare politician care se plimba pe la toate televiziunile joaca acelasi rol. Cum fiecare dintre ei au cate o poveste de acest gen in spate. Cel putin una! Si cum ne prostesc. Ne tot prostesc, incontinuu, fara jena si cu mult tupeu! Iar noi inghitim, ne pierdem timpul privindu-i, unii ii cred, altii le mai canta si in struna si cu totii, ii platim sa ne prosteasca. Bravo, felicitari! Jucati din ce in ce mai bine!   

Aglomeratia din Bucuresti, care te obliga sa petreci cel putin doua ore seara de la munca spre casa in strada, pardon, in trafic, ma face sa cred ca toata lumea vrea la Bucuresti. Toata tara romaneasca vine spre capitala! Toata Romania este Bucuresti! Tara noastra este construita pe modelul frantuzesc, unde centrul lumii, al tarii, este Parisul. Daca in Franta asta nu a sugrumat natiunea, in Romania, Bucurestiul - orasul unde se intampla totul - are toate sansele sa conduca spre colaps. Deja in capitala noastra nu se mai poate circula. Si nici locui. In curand, probabil, nu ai sa mai poti nici munci. Alternativa unei tari a carei capitala este “centrul lumii” este modelul federalizarii. De exemplu: Germania, Italia, America. Acolo, capitala tarii nu concentreaza decat activitatea politica. Celelalte, cum ar fi, economia, viata culturala si administratia sunt rasfirate, in mod egal, in mai multe orase din intreaga tara. In Germania, nu Bonn-ul era centrul economic sau cultural al fostei Germanii Federale, ci o sumedenie de alte orase: Munchen, Frankfurt, Leipzig, Stutgart, Hamburg si lista ar mai putea continua cu cel putin inca 5-6 nume. Fiecare din acest oras este la fel de bine dezvoltat si are o activitate culturala de invidiat de orice capitala a unei tari centralizata. Ce sa mai vorbim de sistemul lor administrativ, de infrastructura sau eficacitatea economica a unei structuri statale federalizate? In schimb, in Bucuresti e… ca nicaieri. Iar Parisul se afla la ani lumina distanta de ceea ce Bucurestiul ar putea deveni vreodata in cele mai bune vremuri ale sale.

Bucurestiul… este atat de… atat de inchis. Cine descinde in acest oras pentru prima oara ar putea crede ca Romania toata, cu cei 22 de milioane de locuitori, s-a concentrat in aceasta varvza metropolitana. Cine nu stie ca restul tarii e reprezentata de mii de satuce si catune saracacioase ar putea banui ca relativa prosperitate din haosul bucurestean este media intregii Romanii. Cat de nebun sa fii ca sa iti doresti - eventual sa visezi - sa locuiesti aici? Cat de lipsit de viata personala ar trebui sa fie cineva ca sa isi doreasca sa faca 2 ore pe drum dus la serviciu si inca doua (daca nu trei) ore intors acasa? Mizeria acestui oras iti acopera si cea mai vaga bucurie smulsa vietii demente de Bucuresti. Dar oamenii? Ohh, oamenii “da” bucuresti sunt un spectacol. Spectacolul unei vieti traite in nervi, in draci, in fuga permanenta dupa bani, relatii si afaceri (de fapt, tepe mai mici sau mai mari). In capitala nu ai sansa sa intalnesti un om linistit nici daca dai peste un bucurestean anesteziat, gata pregatit de operatie. Nervii de care se bucura un dimbovitean i-ar putea sminti mintile unui satean de la munte. Ai atat de multe oportunitati sa iti strici ziua in acest oras, incat te poti considera norocos daca intr-o zi te intalnesti doar cu un singur descreierat. Ai sansa sa dai peste el imediat cum ajungi in parcare, cand descoperi ca masina iti este blocata. Claxonezi. Intr-un final poate va aparea cineva. Uneori ti-a dori, mai bine, sa nu apara nimeni. Bucuresteanul care te-a blocat, (cel adevarat, adica, de cele mai multe ori provincialul pripasit de cativa ani prin capitala) se va rasti la tine, nervos din start, suparat nevoie mare ca il rogi sa iti dea voie sa ajungi si tu la munca. Te va intreba “cine mama dracului te-a pus sa parchezi acolo”, de ce trebuie sa te agiti atat, ce te grabesti asa, in general, se va arata preocupat de orice altceva decat problema in sine, nesimtirea lui. Insa, nu nervii oamenilor din Bucuresti sunt problema acestui oras. Sentimentul ca te sufoci, ca nu mai ai unde sa mergi, unde sa iesi ca sa te simti liber sau singur… abia asta te poate coplesi. Singur in sensul fizic, caci haosul Bucurestiului iti ofera din plin si permanent sentimentul de singuratate! Pentru cine se plictiseste atunci cand ramane singur acasa, si fara televizor, de acord, vacarmul de pe plaiurile dimbovitene poate oferi un sens vietii. Altfel…

Totusi, nu inteleg de ce tot romanul vrea la Bucuresti. De ce nimeni nu isi propune sa construiasca un puternic centru - de orice natura ar fi el: economic, cultural, social, sportiv - in alta parte decat in Bucuresti? Privesc cu incredere si bucurie spre Sibiu, Cluj, Timisoara, chiar si Brasov. Imi spun ca poate acolo se va dezvolta in viitor o buna alternativa a Bucurestiului. Daca din punct de vedere politic nimeni nu se gandeste la dezvoltarea regionala a intregii tarii, poate macar legile economiei vor functiona si o vor lua inaintea politicului. Cred cu tarie ca orasele din Transilvania au toate sansele sa niveleze prapastia economica existenta intre capitala si orice alt oras din tara. Si mai sper ca romanii sa inceapa sa se simta bine la ei acasa, oriunde ar fi aceasta. Fie Cuca Macai, Focsani, Sibiu, Gheorghieni sau Onesti. Cu respect, un provincial care asteapta provincia!

20 septembrie, ora 17. Ma sui in masina. Totul este impecabil. Bordul straluceste, beculetele imi iau ochii, mp3 danseaza suav pe acorduri de Julio Eglesias, computerul de bord imi arata mai mult decat pot eu sa citesc. Motorul toarce precum un motan obosit dupa o zi de alergat prin curte. Toate sunt pregatite pentru a-mi face drumul catre casa cat mai placut. Serviciul a ramas in urma; totul este, relativ, ok acolo. Traseul: Casa Presei - Stadionul National. Nu ma duc la meci, doar acasa. La Aviatorilor imi dau seama ca tot calmul meu cedeaza. Nu claxonez, nu fac fleshuri, insa ma uit la ceas si imi dau seama ca la nici jumatatea drumului s-a facut deja o ora si jumatate de cind paraseam postul. Deschid geamul. Ma uit la la soferii de linga mine. Nervosi, agitati, pusi toti pe cearta si bataie. Pe cine sa bati, la cine sa strigi? Cativa se dau jos din masini. Tot sensul giratoriu de la statuia Aviatorilor era blocat. Doi politisti se invarteau pierduti printre masinile care acupasera toata intersectia. Ce sa le faci? Ma uit la masina de linga mine. Un barbat de 30 de ani priveste fara nicio speranta inainte. Tot inainte. Numai inainte. Pentru un minut viata a stat in loc. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu s-a miscat. In cea mai mare nebunie, si eu si el priveam acelasi punct. Tot inainte. M-am intrebat daca mai are sens sa plec de acolo. Sau daca se merita sa mai ajung vreodata in punctul asta? Un claxon turbat din spate m-a smuls din prostatia meditativa si m-a aruncat… tot inainte!

Imi socotesc timpii posibili la care as putea sa ajung, de aici, de la Aviatorilor, acasa. In cel mai bun caz intr-o jumatate de ora. In cel mai rau, intr-o ora si jumatate. Totalul: 2 ore jumatate sau chiar 3 ore si jumatate. Sau niciodata… dar elimin, repede, aceasta varianta nihilista. Imi fac un alt calcul. Vrei sa castigi tot mai mult ca sa iti permiti cat mai multe. Eliminand exceptiile, pentru a castiga mai mult, in general, ajungi sa iti petreci un timp tot mai indelungat la munca. Nu conteaza cat, dar adaug la acest si mai mult timp la munca, cele 3-4 ore petrecute pe drum, in Bucuresti, spre serviciu si apoi spre casa. Ma enervez ca nu imi ramane diferenta aceea, de timp liber, in care s-ar presupune ca te bucuri de beneficiile unui castig mai mare. Alung toate celelalte calcule - despre indatorirea la banci care te transforma in intr-un angajat model. Sau aproape model, dupa putere. Libertatile ne sunt rapite chiar de ceea ce credeam ca ne face si mai liberi.

Castigul? Mi-e atat de teama ca singurul castig sa nu ramana doar beculetele masinii, bordul frumos lustruit si mp3 cu multe, multe melodii - pregatit parca pentru un drum fara sfarsit spre casa! Altceva?

Rasfoind, uneori din lipsa de ocupatie, alteori din diverse interese, niciodata dintr-o dorinta absolut necesara, blogurile existente pe piata nu inteleg, oricate eforturi as face, de ce unii oameni insista sa persiste in platitudine. Inainte de a mai persista si eu in nedumerirea mea, imi spun ca tocmai de asta acei oameni si-au facut blog. Sa aiba unde sa isi verse maruntele lor bucurii, marile lor drame false, si ineptiile lor fara de pereche. Apropo, remarc cu tristete cum se fac eforturi disperate de catre unii sa fie originali, chiar daca asta inseamna sa pice in cea mai crasa prostie. De ce este dorita atat de mult originalitatea? De ce ajung unii uneori sa plateasca chiar cu minima decenta pe care o include specia umana? Nu am sa va dau exemple tocmai pentru ca nu este greu sa le gasiti intrind, la intamplare, pe primele 10 bloguri care va pica in ochi… Si, totusi, nu imi explic de ce doresc sa isi piarda timpul in felul asta? De ce nu aleg sa isi povesteasca trairile, cu siguranta unice, intr-un jurnal fara nicio pretentie? Sau de ce nu accepta ca nu intereseaza pe nimeni timpul lor pierdut fara sens? M-am ambalat, recunosc, fara sens si fara rost! Dar nu mai suport sa vad, uneori plin de invidie pe succesul unora, cum tot creste numarul blogurilor in care nu se discuta decat nimic despre nimic. Scuze, da, este greseala mea ca am dat peste ele. Si ca am mai si ales sa le iau atat de mult in serios. Promit sa nu revin.

Aviva Asigurari are o reclama - postata pe un panou imens in oras - in care ne spune si ne intreaba: “Noi vom exista si maine. Dar tu?” Ei bine, nicio reclama pina acum nu a impins cinismul mai departe. Pe linga faptul ca, in Romania, oamenii traiesc indeobeste mai mult decat orice afacere si, mai degraba, asistam la falimentul unei afaceri decat sa ne vedem noi sfirsitul, reclama aceasta are ceva RESPINGATOR in ea. Exact ce ar trebui sa NU aiba o reclama! Cine se poate simti confortabil cind altcineva il anunta ca este posibil sa nu mai prinda ziua de maine? Cei de la Aviva nu au luat in calcul serios ca ideea mortii si constientizarea ei nu ne trimit in mod automat catre asigurarea viitorului, nici al nostru, nici al celor dragi si nici nu ne face, in mod automat, sa ne gindim imediat la familie sau rude… Ba, mai mult, constientizarea iminentei mortii poate conduce - pe unii sigur, cel putin - catre un desfriu generalizat care sa recupereze abstinenta atator ani de frustrari. Asa ca, reclama Aviva are probabil sanse mai multe sa trimita cativa barbati prin baruri si discoteci decat sa ii atraga la sediu sa semneze o polita de asigurare de viata sau de sanatate….. cred eu. Ce sa mai spunem de cineva caruia doctorul i-a spus ca nu mai are de trait decat doua luni cu indulgenta, iar acea persoana da cu ochii de reclama la primul pas in strada?  

Sau cum a ajuns Razboinicul Luminii sa devina Napoleon Bonaparte? Asta e ultima noutate la Gigi Becali. Dupa meciul cu polonezii, patronul Stelei ne-a marturisit ca rapidistul Copos l-a sunat pentru a-i spune ca il vede in actiunile sale pe Napoleon Bonaparte. Si el a crezut! Becali a ajuns acum sa creada, cu toata naivitatea lui deloc candida, ca este Napoleon din Carpati. Ce imi place tara asta! Noi nu putem fi niciodata, simplu, doar Becali latifundiarul sau Hagi din Constanta. Nu, noi trebuie sa fim Maradona din Carpati, Briliantul de Romania, Adrian de Vito sau Napoleon din Pipera. Numai asta nu s-a mai numit Gigi. Imaginatia lui Becali, asemanatoare unui copil rasfatat de parinti, provoaca cel mult zimbetul si, de cele mai multe ori, mila sau invidia. Ma intreb ce anume gaseste Becali asemanator intre Gigi din Pipera si Napoleon Bonaparte al Frantei? Victoriile echipei sale de fotbal, pe care o va parasi de fiecare data inainte de fluierul de final atunci cind va simti ca nu castiga un meci? Sau puterea data de bani? Ce anume, pe lumea asta, ar putea sa il faca pe Gigi sa descopere in sine, maretia destinului lui Napoleon Bonaparte? Nestiinta, teatrul jucat in fata presei, teatrul jucat fata de el insusi, naivitatea sau, pur si simplu, prostia? Gigi a spus ca are o inima neinfricata. Nu stiu de ce, cred ca daca va fi pus vreodata in fata unei situatii de unu la unu intr-un “no man’s land” Gigi, cu inima lui de leu, ar rupe-o la fuga in cea mai rusinoasa retragere napoleoniana din istorie… Mi-a provocat mila. Mi-am spus ca nu e poate decat un om este slab care, tocmai din cauza asta, isi creaza universuri alternative… Si ultima intrebare este: oare Napoleon din Pipera nu se simte niciodata mic si slab in comparatie cu adevaratul Napoleon? Nu si-ar dori sa fie el mai mare ca Napoleon, ca istoria si contemporanii sa il compare pe Napoleon cu el si nu el sa se compare cu Napoleon?       

In Viena era sa imi iau cimpii. Aproape toate pozele pe care le-am facut pe strada sunt cu tigara in mina. Cu greu mai gasesti in orasul de pe Dunare un bar sau restaurant in care sa fie permis fumatul. Si nu este doar cazul Austriei. In Statele Unite ale Americii fumatul nu mai este permis in nici un loc public. In alte cateva state europene, situatia este aceeasi. Daca masura impotriva fumatorilor va fi adoptata, in curind, in toate statele civilizate ale lumii, noi, fumatorii, vom fi surprinsi pe strada doar fumind… Prin aceasta decizie, cu siguranta, ne-fumatorii sunt protejati infinit mai bine decat pina acum. Insa, ma intreb, oare nu se tranforma ea intr-o cruciada impotriva fumatorilor? Nu devenim noi, iubitorii de tutun, victimele celei mai mari discriminari ale epocii moderne? O sa ajungem in viitor sa fim alungati in canale, in ganguri, pe dealurile din afara oraselor si pe maidane ca sa fumam. De ce aceasta nu poate fi considerata o discriminare? Si, paradoxal, in unele tari majoritatea populatiei - care este fumatoare - ajunge sa fie discriminata de - culmea! - minoritatea nefumatoare! Frumoase timpuri am ajuns sa traim. Ceea ce nu inteleg este de ce, in acest caz, nimeni nu se simte discriminat? Doar pentru ca fumatul s-a demonstrat “aproape” stiintific ca dauneaza grav sanatatii? Este o nedumerire care mi se amplifica pe masura pe vad libertatile oamenilor din ce in ce mai des ingradite in societatea ”moderna si civilizata”, pe temeiul ca hotaraste ea ce este si ce nu este bine in locul nostru, pentru noi…! Ajutati-ma si spuneti ca nu sunt singurul care traieste aceasta frustrare tot mai puternic. Sanatatea ne-fumatorilor ar fi putut fi foarte bine protejata - in localuri publice - prin incaperi separate dedicate fumatorilor si nefumatorilor. (Apropo, ati vazut ca, in Romania, spatiile de nefumatori sunt goale?) Si, apoi, ne putem intreba: “pina unde va merge izgonirea noastra?” Vom ajunge sa fim arestati daca vom fi prinsi fumind o tigara, sau vom putea fi dati in judecata de orice nefumator pentru ca i-a intrat in ochi fumul de la tigara noastra? Am incredere ca voi mai putea, atat timp cat voi trai, sa suflu fum intre ochii oricarui infumurat, care nu suporta nici aerul din bar, dar nici aerul curat al muntilor pentru ca ambele sunt prea tari pentru el…       

Mi se pare un gest lipsit de finete intelectuala ca in fiecare seara la Sinteza Zilei, pe Antena 3, invitatii si moderatorii emisiunii sa nu aiba decat un singur subiect de discutie: Basescu. Indiferent ca Europa este asaltata de seceta si incendii de padure, ca in Romania temperaturile au depasit 44 de grade Celsius, ca Patriarhul Teoctist a trecut la cele vesince sau ca elevii romani nu iau bacalaureatul in masa; la ”Sinteza Zilei” exista o singura obsesie: viata si politica lui Traian Basescu. Mi se pare la fel de lipsit de decenta si atunci cind, la “Sinteza Zilei”, sunt alese alte subiecte, care nu au legatura directa cu Basescu, - gen: faptele mai mult sau mai putin morale ale ambasadorilor romani in strainatate - dar loviturile invitatilor si ale moderatorilor, deopotriva, se indreapta numai si numai catre Cotroceni. Nu ma intereseaza jocurile de culise, sau afinatatile realizatorilor acestei emisiuni, insa este o problema de gust. De la prea mult orice, ajunge sa ti se aplece odata si odata…. Sa spunem ca nu analizam continutul discutiilor, ca nu interpretam mesajele transmise. Insa, temele emisiunilor de fiecare seara, de la Antena 3, raman dovezi clare ca ura pentru Basescu in trustul lui Voiculescu se transmite de sus in jos, si este invatata si dezvoltata de jos in sus…