Iulian Leca

Singurele lucruri care se negociaza acum sunt interesele personale ale politicienilor. Si orgoliile lor. Si frustrarile lor. Nimic altceva. Ei nu au niciun interes in a discuta si negocia interesele noastre.

Si politicienii si partidele lor au pierdut, deopotriva, cate ceva in aceste alegeri. Din moment ce nimeni nu a castigat, cu totii au pierdut, asta e limpede. Insa, fermecator este cum toti sustin acum ca au castigat, exact nestiind nici ei ce anume. In tot acest timp, ceata din politica noastra este mai deasa decat a fost vreodata din ’90 incoace.

Mircea Geoana, candid si naiv precum un copil care vede o jucarie in geamul unui magazin, incepuse sa bata din picioare ca vrea sa negocieze incepand chiar de duminica noapte. S-ar fi pus, daca ar fi putut, chiar de atunci premier. Probabil ca simtea ca bucuria sa nu va dura. Va aduceti aminte? A vorbit la un moment dat, inainte de a intra in direct la televiziuni, pe mobil cu un anume Paul, in engleza. Il asigura ca el si partidul sau au avut o victorie majora, detasata, clara. Pentru momente din acestea cred ca l-a catalogat Ion Iliescu drept „prostanac”. Read the rest of this entry »

Noi. Noi am inghitit-o pe Elodia. Si la propriu si la figurat. Asa am visat. Mi s-a aratat deodata intr-o seara ca Cioaca si-a omorat si apoi si-a transat sotia. Se facea ca zambetul sau cinic si atitudinea sa detasata nu puteau veni decat din siguranta pe care o are ca singura DOVADA impotriva sa, trupul Elodiei, nu va fi niciodata gasita. Nu poti sa zambesti astfel daca esti nevinovat si sotia ta a disparut de jumatate de an. Chiar daca, inainte, o urai de moarte. Ranjetul, caci eneori nici macar zambet nu este, pe care Cioaca ni-l livreaza la fiecare aparitie la televizor este ranjetul celui care stie ca prosteste o lume intreaga. Nu ma intereseaza resorturile psihologice care il fac sa se comporte astfel. Insa, in visul meu, ceva imi spunea ca comportamentul sau este dovada cea mai clara a vinovatiei sale.

De ce nu a fost gasit pana acum trupul Elodiei? Pentru ca nu mai are cum sa fie descoperit. Niciodata. Iar daca Cioaca nu isi marturiseste singur crima, precum Raskolnikovul lui Dostoievski, el nici nu va mai putea fi vreodata condamnat. Ohh, dar ce cosmar a devenit visul asta. Mi se arata cum domnul Cioaca dupa ce si-a transat sotia, a fiert-o si, apoi, a dat-o prin masina de tocat. Aceasta pasta, carne tocata marca Elodia, ne-a livrat-o noua, celor care am avut ghinionul sa o cumparam. Am gustat-o satisfacuti intr-o seara de sambata sau intr-o dupa-amiaza de duminica. Noi am inghitit crima lui Cioaca pe nemestecate. Acum asteptam ca Cioaca sa recunoasca. Sa dea Dumnezeu sa nu o faca!

Zilele dinainte de 21 decembrie. Nefericite. Imi este neclara succesiunea evenimentelor pe zile, insa imi aduc aminte ne zvonurile care umblau sau de stirile pe care le auzeam la Radio Romania Libera. Ca la Timisoara oamenii au iesit in strada, ca au strigat impotriva lui Ceausescu, ca acolo au loc arestari, ca s-a instaurat starea de urgenta. Aceasta din urma veste, “starea de urgenta”, a fost cea mai infricosatoare. Nu imi imaginam consecintele evenimentelor din Germania, din noiembrie ‘89, nu stiam pe atunci contextul international, iar tot ce simteam era FRICA. Auzeam peste tot ca nu mai ai voie sa mergi pe strada in formatie mai mare de doua persoane. Nu ai voie sa mai spui nimic despre Timisoara, despre Ceausescu. De fapt, ceea ce ma inspaimanta cu adevarat era frica sa fii auzit de cineva rostind nevinovat un singur cuvant interzis. Iar asta ar fi declansat condamnarea, pe loc, a oricarui necutezat. Totul era suspect. In mintea mea de copil la 12 ani intelegeam ca nimic nu imi mai este permis, pentru ca totul poate fi banuitor. Nu stiam ca se poate. Nu speram. Nu imi zvacnea sangele in vene plin de viata si de libertate. Nu am avut atunci niciun imbold sa ies in strada, nu am vrut nicio clipa sa fiu un Gavroche al Romaniei. Acele seri ale lui decembrie 89, incepand de pe 17 pana pe 20, au fost negre, intunecoase, inspaimantatoare. Tata asculta Radio Europa Libera, avea valuta in casa, lucrase in Germania Federala, avea legaturi in occident si se exprima tot mai liber fata de regim. Pentru tata imi era frica. Imi era frica ca eu as fi putut sa fiu ridicat oricand de militieni de pe strada si nimeni sa nu mai auda de mine vreodata. Nu anticipam in zilele de 17, 18, 19 decembrie nimic din ce avea sa izbucneasca dupa aceste zile. Atunci totul era infricosator. Sumbru si fara viitor. Despre Ceausescu stiam ca este un om rau. Iar atunci ma gandeam ca are toate motivele sa fie si mai rau cu noi. Ca ar putea oricand sa trimita militienii sa ne impuste, asa la nimereala, preventiv, doar ca sa se asigure ca scade numarul potentialilor sai dusmani. Imi spuneam ca ar fi normal sa gandeasca asa. Doar era un om rau. Si suparat pe noi. Mama imi spusese sa am grija pe unde umblu, cu cine vorbesc, ce spun si, mai ales, mare atentie la Straini. Pe tata il auzeam insa profetand, tot mai tare si mai des, ca Ceausescu va fi infrant. Frica incepea sa se imbine cu un soi de speranta care ma cutremura. Ar fi fost prea frumos. Mi se parea ca moartea lui Ceausescu ar fi insemnat TOTUL. Doar moartea lui Ceausescu simteam ca ne-ar elibera. Libertatea insa imi parea imposibila. Prea grea, prea intunecata, prea ne-obisnuita…

Miron Cozma a fost eliberat. In loc de 18 ani a stat in puscarie doar 10. Nici aia intregi. Si nici nu poate sa spuna ca a stat in puscarie. A fost doar retras din viata publica. Acum, liber fiind, spune ca “spritul Cozma nu poate fi legat”! Halal filosofie a invatat! Miron Cozma ne ameninta pe toti, din nou, fara rusine si nimeni nu spune nimic. Ce inseamna ca spiritul Cozma nu poate fi legat? Care spirit Cozma? Nu poate fi decat unul singur spiritul sau: cel al bataii, al vandalismului si al coruptiei. Spiritul lui Cozma inseamna dispretul sau fata de lege, fata de oamenii simpli, fata de cei care nu sunt de acord cu el. Spiritul Cozma este spiritul urii in sine. Si acum, acest spirit este mai plin ca niciodata de ura! Asa cum noi nu am uitat ce a facut atunci, nici el nu va uita si NU NE VA IARTA NOUA ca l-am tinut in inchisoare atata vreme. Ca l-am umilit, ca nu l-am recunoscut drept soarele si viata noastra. Daca vom ajunge sa traim si vremea in care Miron Cozma ne va arata cum nu poate fi tinut legat spiritul sau, atunci ne-am intors in evul mediu. Atunci vom avea o noua mineriada, chiar daca sub alta forma. De ce nu a isterizat pe nimeni aceasta promisiune a lui facauta noua, tuturor? De ce nimeni nu a inteles care este spiritul sau? Ca nu poate fi decat unul singur: URA.

Nu imi ies niciodata din minte, cand vine vorba de Miron Cozma, imaginile din Piata Universitatii cu minerii care bateau femei cu picioarele in burta si cu pumnii in cap. Au mai fost si barbati, bucuresteni rataciti pe strazile orasului, loviti cu bata in cap si peste spate. Dar pentru femeile lovite in strada in ‘90 si ‘91, pentru soldatii batuti la Stoenesti, pentru ura cu care au amenintat pe toti care au indraznit sa le tina piept, pentru toate astea il urasc pe Mirin Cozma cum nu urasc pe nimeni in tara asta! Cu aceeasi ura, student fiind, l-am asteptat in ‘99 pe Cozma sa vina in Bucuresti. Fiecare aparitie a lui Cozma la televizor imi starneste furia. El este omul pentru care cred ca sange pentru sange este inca prea putin.

Ce a invatat Miron Cozma in toti acesti ultimi 10 ani? Nimic, desigur. Astept cu nerabdare ziua in care va intra in Bucuresti. Legal sau ilegal. Astept ziua in care ne va arata ca spiritul sau nu poate fi legat. Vreau sa ne arate cat mai repede spiritul sau. Din nou…

Daca Romulus este nevinovat, justitia din Italia va face in asa fel incat, in final, il va scoate vinovat. In situatia actuala ei nu mai au cum sa dea inapoi. Nu mai exista alt verdict! Altfel, Europa va exploda. Iar Italia risca sa devina nucleul unei imense crize in Uniunea Europeana. Cu trecerea timpului devin din ce in ce mai sceptic apropo de vinovatia lui Romulus Mailat.

Reactia presei din Romania fata de aceasta criza a dat masura jurnalistilor nostri. In concluzie: nu avem o atitudine reflexiva, nu discernem nicio o informatie, nu decantam nimic. Luam totul de-a gata, inghitim pe nemestecate tot ce ne livreaza jurnalele din Italia si ne multumim sa ne turnam cenusa in cap pentru o fapta pe care, inca, nici macar nu suntem siguri ca a comis-o vreun roman. Nu am auzit niciun analist, comentator, editorialist sau deontolog de la noi sa analizeze detasat care sunt sansele si posibilitatile ca Romulus sa fie vinovat sau, dupa caz, nevinovat. Am luat de bun verdictul italienilor: Romulus Mailat vinovat de crima impotriva Giovanei. Si ne-am cerut scuze. Si am fost plans pe langa durerea familiei italiene. Am incercat sa ne aparam spunand ca nu suntem toti tigani, ca nu suntem toti la fel, ca noi suntem mai buni, ca noi suntem ALTFEL. Nicio clipa nu ne-am gandit sa il aparam pe Romulus! In schimb, am incercat mereu sa ne delimitam si sa luam distanta cat de mult s-a putut de el. Ne-am dezis de Romulus, de tigani, de hoti si de criminali. Dar daca Romulus este nevinovat? Ne vom cere scuze in fata lui? Vom tipa atunci la italieni? Vom merge la ei sa cerem dreptate, ii vom da in judecata pentru discriminare, pentru xenofibie, pentru atitudine extremista sau pentru calomnie?

Up-Date: Excelent postul lui Razvan Exarhu “Demisia ca asa zicem noi!”. Despe asta vorbeam. ALTFEL! Se poate si altfel. Intelege cineva ce inseamna sa gandesti singur, sa analizezi direct de la sursa, sa stii despre ce vorbesti? Lipim etichete oamenilor din mers, fara sa vedem macar ce scrie pe ele…

 Simbol al războiului rece si al cortinei de fier, Zidul Berlinului a inceput sa fie ridicat pe 13 august 1961. Constructia a fost conceputa ca o bariera de separare intre Berlinul Occidental si Republica Democrata Germana. Dupa al doilea razboi mondial, Berlinul a fost divizat in patru sectoare, apartinand Uniunii Sovietice, Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii si Frantei. Zidul a separat astfel, sectorul sovietic, care era cel mai mare şi acoperea aproape in totalitate Berlinul de Est, de restul orasului aflat sub influenta occidentala. Prin ridicarea Zidului, autoritatile comuniste ale Republicii Democrate Germane au incercat sa stopeze hemoragia migratiei zilnice a numarului tot mai mare de profesionisti si lucratori calificati din partea de est a orasului in vest. De altfel, pana in 1961 din RDG fugisera in Germania Federala peste 3 milioane de persoane. Efectele constructiei zidului au fost pe masura: pana la daramarea acestuia, in noiembrie 1989, doar 5000 de est germani avea sa îsi mai paraseasca tara. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste insistent afisata in lumea occidentala, in special dupa impuscarea, intens mediatizata, a catorva evadati. Dar constructia Zidului Berlinului a avut si alte urmari. Nemeroase familii au fost despartite, iar multi est-germani au fost opriti sa isi mai desfasoare activitatea in Berlinul Occidental. Caracteristicile de construcţie şi asigurarea pazei acestui zid vorbesc de la sine despre dimensiunile intentiei regimului comunist: lungimea totala in jurul Berlinului de Vest fiind de 155 km…

   Ianuarie-februarie, 1999. Miron Cozma porneste din nou la drum spre Bucuresti. Ma infior! Imaginile de la televizor ma revolta atat de tare, incat ma hotarasc: “ii voi astepta in centrul Bucurestiului…” Eram fericit ca ma aflam in capitala. Student, in anul I la filozofie, abia ma intorsesem de cateva zile din vacanta de iarna cand am aflat ca minerii au pornit pentru a nu stiu cata oara – stiu acum: a saptea – spre Bucuresti. Nu mai eram copil. Zilele acelea geroase de Bucuresti nu semanau deloc cu serile lungi si calduroase, si pline de inocenta naiva, ale lui 1990. Imi aduceam aminte confuz atunci de evenimentele din 13-15 iunie. Doar celebrele imagini de la tv cu minerii care, in iunie 1990, bateau tot ce le iesea in cale, doar acestea ma introdusesera in lumea lor: a celor care, in loc de cuvinte, raspund cu pumnul, bita, ranga si picioarele. In ianuarie 1999, imaginile din iunie 1990, cu femeile batute in Piata Universitatii, ma aprindeau si ma motivau atat de tare incat imi juram atunci ca voi razbuna toate victimele verii lui 90′. In toti cei 9 ani de la revolutie nimic nu imi atrasese ura mai puternic decat acele momente de dupa revolutie. In ianuarie 1999, imi petreceam timpul rugandu-ma ca ortacii sa ajunga in Bucuresti… Visam sa ii astept in piata. Singurul de as fi fost la Universitate tot nu m-as fi retras din calea lor, era momentul meu. Imi imaginam ca ura’mi va fi suficienta sa tina in loc frica, iar gandul ca “poate si alti tineri or sa se alature mie” ma facea sa cred ca de aceasta data minerii vor primi ceea ce merita! Poate ca in fata batelor si a rangilor voi pica, insa, numai asa credeam ca minerii nu mai pot calca din nou tara in picioare. Cat imi doream ca toti tinerii sa creada asta! Cat ma rugam sa nu fiu singurul care credea ca poate schimba si intoarce istoria la locul ei. Credeam ca nu pot sa fac altfel, ca numai asa am sa pot sa mai fiu eu. Cartile de filosofie stateau aruncate pe masa, iar eu priveam televizorul care transmitea non-stop parcursul incredibil al minerilor catre Bucuresti. Imi recunosteam naivitatea, dar nu puteam sa uit! Vroiam sa ii razbun pe tinerii ucisi, batuti, alergati in iunie 1990. Vroiam sa fiu in Piata Universitatii fata in fata cu minerii si sa le strig: Libertate, Egalitate, Fraternitate!

   Au trecut anii si nimic nu s-a intamplat. Doar Miron Cozma a fost arestat. A fost eliberat si incarcerat din nou. A fost gratiat si contragratiat. In puscarie, Miron Cozma a renuntat la lampar si la ranga si a citit Schopenhauer, Kant si poezie. Miron Cozma a devenit filosof, si va publica, probabil, dupa eliberare, un tratat despre dreptate si egalitate. Si, mai ales, despre Fraternitate. Iar eu am ajuns sa scriu despre Miron Cozma cu aceeasi ura cu care el si ai lui spargeau capetele femeilor din Bucuresti. De ce? Pentru ca in 17 ani NIMIC nu s-a intamplat. Pentru ca nici un dosar nu a ajuns in instanta si, despre mineriade, nu a fost data nici o hotarare judecatoreasca. Nu exista vinovati, iar intreaga clasa politica s-a transformat intr-o singura constiinta care a gindit, in toti acesti ani, la fel… a acoperit mizeria lor! De parca as fi stiut ca nu se va intampla nimic, asteptarea mea din ianuarie 1999 a minerilor capata sens! Ii va pune cineva capat? In rest, explicatii, teorii si supozitii. Organizam mitinguri de protest, cerem pocainta de la Ion Iliescu si lasam timpul sa treaca, poate vom uita…  

   Presa din Romania este la fel ca Romania. Nu este nici mai buna, nici mai proasta decat oamenii care lucreaza in ea, sau decat publicului caruia i se adreseaza. Si o stim cu totii bine. Este si smechera si buna si proasta. Este si fraiera si inteligenta, si interesanta si plicticoasa. Un singur lucru nu este: independenta. 

   Stim ce facem fiecare, stim cum se lucreaza, cum am ajuns unde suntem. Si stim la fel de bine de ce am ajuns tocmai acolo unde suntem si nu in alta parte. Cind ne uitam in jur, nu uitam nicio clipa compromisul lui x sau y, ne enerveaza z si il birfim pe T pentru isteria recenta si pentru limbajul agresiv, de inspiratie basesciana sau becaliana. In fond, presa din Romania este exact ceea ce se spune ca este: un mediu, un mijloc. Este un mediu pe care nimeni nu il controleaza cu adevarat. Nici patronul, nici directorii, nici editorii si nici publicul ei. Dar, paradoxal, toata lumea crede ca il domina.  Patronii urmaresc un scop, au o datorie de platit sau de facut, ceva de acoperit sau descoperit, in fine, au un tel! Din moment ce patronii si-au pus presa in slujba unui interes ea nu mai este a lor. Presa este un cadou, un favor pentru un alt favor. Iar daca nu au nici un scop, daca au facut-o doar pentru profit, atunci presa este subjugata legii profitului care urmareste doar vinzarea produsului si atat. In acest caz ea depinde de cumparator, de hachitele sale, de ticurile, tabieturile si prejudecatile sale, deci este la mina cererii. In oricare din aceste cazuri ea, presa, nu poate fi independenta. Directorii, la rindul lor, depind de patron si se tem, in diverse moduri, de cei pe care i-au angajat. Nimeni nu se simte stapin, nimeni nu poate spune ca nu depinde de nimeni, de altii… Unii politicieni se tem de presa, dar, in acelasi timp, altii profita de ea in diverse scopuri. Nici pentru unii, nici pentru ceilalti presa nu este un lucru independent. Daca nu a fost creata impotriva lor, ea exista pentru ei. Si daca nu e nici-nici, atunci politicienii doresc sa o cucereasca. Si pentru asta fac tot ce le sta in putinta – de la zimbete aruncate directorilor si realizatorilor, la stringeri calduroase de maini si promisiuni care se transforma in mita, pina la amenintari si actiuni de intimidare. Cu totii, patroni, directori sau simpli angajati isi spun, intotdeauna, “aceasta este presa altora”! Sa presupunem, de dragul argumentatiei, ca ar mai exista un caz de actionariat-patron. Cel care nu are nicio o datorie de platit, nu urmareste sa se “spele”, sa se salveze, şi nu urmareste nici macar profitul. In acest caz ideal, de laborator aproape, presa cui ar apartine? Ea ar fi atunci la “bunul plac” al “gusturilor” editorilor, producatorilor, managerilor care isi vor promova ideile fara nici o actiune din -in sau -out. Cam atat despre aspectul formal al presei. Continutul? Este o alta poveste. Se leaga si se intrepatrunde cu formele pe care le capata presa insa are si legi proprii. Legi care nu tin (intru totul) de deontologia profesionala, de coordonatele trasate de conducerea unui post sau altul sau doar de profit. Sa nu uitam ca nimeni nu poate controla totul. Exista scapari si de o parte si de alta. Asa cum exista derapaje si in celalalt sens: dovezi în exces de zel. Si atunci, manipularea? Cine trage sforile? Toti? Nimeni? Puterea in presa, ca si aiurea, imi vine sa cred ca e detinuta de factiuni. Si doar contextual ea se concentreaza spre o singura tinta. Au abundat tintele in ultimul timp? Poate.

   Stop! Am vorbit despre presa din Romania? Nu cumva am fost mereu cu gindul la altceva, la ce ne-am dori unii dintre noi sa avem? Sau este doar un vis?

   În urmă cu 18 ani, Beijing-ul era scena unui eveniment care a îngrozit întreaga lume. Autorităţile chineze au înăbuşit atunci cu violenţă demonstraţiile civililor din piaţa Tien an Men care cereau democraţie şi respectarea drepturilor omului în China. La 15 aprilie 1989, peste 100.000 de studenţi s-au adunat în piaţa din centrul Beijing-ului pentru a-l comemora pe fostul conducător al Partidului Comunist. Ei protestau, însă, şi faţă de acţiunile din ce în ce mai autoritare ale guvernul chinez. În ciuda presiunilor autorităţilor, studenţii nu au renunţat la proteste, iar în scurt timp s-a ajuns la un boicot general în universităţile din China. Până la jumătatea lunii mai, în piaţa Tien an Men, studenţilor li s-au alăturat peste un milion de oameni. Situaţia a determinat guvernul chinez să declare starea de urgenţă şi să ordone armatei să preia controlul asupra centrului oraşului. Pe 4 iunie 1989, protestatarii erau înfrânţi de gloanţele armatei. Masacrul din piaţa Tien an Men a fost cel mai sângeros eveniment din istoria contemporană a Chinei şi a provocat moartea a peste 2000 de oameni. Pentru oficialităţile chineze subiectul 4 iunie 1989 este încă tabu. El lipseşte complet din cărţile de istorie, iar orice informaţie apărută pe internet despre acele momente este imediat cenzurată.

Postez aici acest mic articol pentru că mi se pare interesant. Este uluitor să afli cum epurarea comunistă a început cu câţiva ani înainte ca ei să acapareze – în dec. 1947 – puterea totală în România…! Poate că păcatele celor menţionaţi aici au fost mari, pe măsura adeziunii lor faţă de mişcarea legionară. Poate… Însă nu ar trebui să uităm niciodată ce se întâmplă atunci când libertatea de expresie este condamnată la moarte!

La 30 mai 1945, în România, a început procesul ziariştilor aşa-zişi „criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”. Procesul avea la bază legea pentru „epurarea presei”, apărută în acelaşi an, tocmai cu scopul de a-i înlătura pe jurnaliştii care, înainte de 23 august 1944, s-au pus în slujba fascismului sau au îndemnat la acte de teroare şi omoruri. Din lotul ziariştilor făceau parte nume importante ale publicisticii româneşti interbelice, precum: Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Radu Gyr sau Grigore Manoilescu. Cel care a dispus arestarea jurnaliştilor a fost Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei în acea perioadă şi unul dintre cei mai importanţi lideri ai partidului comunist. Procesul s-a încheiat la 4 iunie 1945. Pentru anticomunis şi apartenenţă la mişcarea legionară au fost condamnaţi la moarte, în lipsă, Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu. Au primit, de asemenea, detenţie pe viaţă: Nichifor Crainic ŞI Stelian Popescu împreună cu alţi 6 ziarişti interbelici. Procesul ziariştilor „criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării” din 1945 a fost, astfel, primul pas făcut de către comunişti către o epurare a intelectualilor din România.

   Am fost puţin mirat să aflu că numai anul trecut, de exemplu, în întreaga lume, terorismul a făcut peste 20.000 de morţi. E puţin cam mult… Oare dacă s-ar fi întâmplat într-o singură zi toate aceste crime, cum ar mai fi reacţionat societatea? Sau, dacă toată lumea ar fi aflat, într-o singură zi, că în decurs de un an, pe glob, au murit peste 20.000 de oameni? Adică exact un oraş întreg! Terorismul înghite, se pare, mult mai prea puţin decât putem noi accepta. Care este cifra la care ne-am arăta cu adevărat şocaţi? Un raport al Departamentului de Stat American, arată că în 2006 s-au înregistrat cu 40% mai multe victime decît în 2005, în mare parte din cauza conflictului din Irak. Studiul afirmă că Siria şi Iranul sunt ţările care susţin cel mai mult mişcările teroriste din lume în acest moment. Raportul menţionează deasemenea că şi Cuba, Coreea de Nord şi Sudanul sprijină mişcări teroriste. Specialiştii de la Centrul naţional american de Contraterorism susţin că, în total, anul trecut au avut loc aproape 15.000 de acte teroriste, dintre care jumătate au fost comise numai în Irak. Presa internaţională estimează că, în prezent, în lume acţionează peste 500 de organizaţii şi grupuri teroriste de diferite orientări.Terorismul modern a luat naştere în a doua jumătate a secolului XX, după apariţia conflictului israelo-palestinian. Terorismul a apărut astfel ca o modalitate de acţiune a celor slabi împotriva celor puternici. Atentatele de la 11 septembrie 2001, au angajat Statele Unite într-un război de tip nou, asemănător unui război mondial. Atentatele teroriste care au urmat celor de la World Trade Center au început să semene moarte peste tot: Bali, Madrid, Londra sau Beslan. În prezent, toate marile puteri ale lumii luptă împotriva terorismului. Pentru acest război însă, în multe ţări legislaţia a fost schimbată chiar cu riscul încălcării drepturilor omului. Noi când ne vom revolta împotriva revoltei supreme?