iuleka

Sa te fereasca dumnezeu sa iti doresti sa parchezi in Bucuresti. Oriunde, nu conteaza. In centru te ia politia de gat, in cartiere oamenii buni, iar la periferie sar cu sabiile la gatul tau. Atat. Nu e de ajuns? Nu credeti? Veniti - in capitala - si incercati.

Care sunt oamenii nostri de succes? E simplu, priviti soferii celor mai scumpe masini, si nu numai, din trafic. Barbati cu ceafa groasa si cautatura suparata, doamne si domnisoare vopsite din cap pana in picioare. Apoi, cum se trezeste romanul la volan il apuca nervii. Nici nu porneste masina ca s-a si enervat. Il vedeti pe soferul nostru peste tot in trafic. El este nervos si atunci cand va roaga sa il lasati sa treaca in fata. Asta daca te roaga si nu iti taie fata fara sa semnalizeze! El te claxoneaza in prima secunda dupa ce semaforul s-a facut verde… Tot soferul roman iti blocheaza masina daca i-ai luat locul de parcare si o uita acolo. Iti da astfel o buna lectie. Din nou, daca nu cumva sare sa te bata cand iti ceri scuze ca ai indraznit… In afara orasului, fie pe autostrada sau pe drum european, national, judetean ori comunal (intre noi fie vorba: toate sunt la fel), te orbeste cu flash-urile doar ca sa treaca in fata - nu conteaza ca mergi cu 100 km/ora sau cu 170 km/ora - si apoi, dupa ce musai te-a depasit, ramane postat in fata ta. Nu mai accelereaza, nu trage pe banda din dreapta, te incetineste pe tine pentru ca asa vrea el: sa fie primul! Nimic nu e mai fascinant in Romania decat viata in masina, la volan. Acolo realizezi cat de necivilizati suntem. Ce popor nervos avem. Cata prostie, cata fala este in fiecare bastard ajuns si capatuit peste noapte!

Ce poti face intr-o zi de sambata cand afara ploua si e frig? Multe, numai afara sa nu fii. Sa te rogi sa se transforme ploaia in ninsoare, sa nu iesi din casa, sa iti fie cald, sa nu ai treaba, sa nu iesi cu masina in trafic, sa ai un film bun, sa citesti o carte desteapta, ironica si amuzanta, sa asculti muzica in surdina, sa ai un geam mare cat un perete prin care sa privesti picaturile de ploaie, sa nu te sune nimeni sa te scoata din casa, sa iti fie iti fie somn si sa te poti culca, sa nu te plictisesti, sa rasfoiesti reviste si ziare, sa iti faci planuri, sa nu faci nimic, sa visezi stiind ca doar visezi, sa te speli cu apa fierbinte, sa barfesti, sa taci, sa nu raspunzi la telefon, sa vezi clar viitorul, trecutul dar mai putin prezentul, sa fii bine, sa traiesti usor, sa stii, sa nu spui la nimeni. A stat ploaia? Acum ce faci?

Foarte putine lucruri ne mai trezesc astazi interesul. Am adormit. Nu ne mai impresioneaza durerea de linga noi, cea zilnica. Ne excitam doar la crimele oribile, doar la razboie. Ne-am obisnuit si cu atentatele teroriste. Frecventa lor ne-a facut sa nu ne mai pese ca in IRAK, mor zilnic, in medie, peste 30 de persoane. Ne intereseaza doar atentatele care doboara cladirile din New York sau Londra. Nu ne impresioneaza o crima dintr-un catun, dar o avocata de oras ucisa de barbatul ei politist oripileaza o tara intreaga. Sunt sute sau poate mii de copii bolnavi care au nevoie pentru a trai de o operatie in strainatate, insa doar copilul Lianei Stanciu are norocul sa impresioneze si sa stranga bani pentru viata sa. Sansele nu sunt egale, dar simturile noastre sunt adormite in mod egal la toti.

Cand toate merg bine ne plictisim si incepem sa ne jucam. Sau sa ne impuscam. Pentru ca nu suntem un popor foarte curajos, noi ne jucam. Asta se intampla in Romania, astazi! Basescu face circul dracului pentru ca stie ca toate merg bine. Ar fi chiar stupid sa nu profite de pofta poporului sau. Meritul lui este ca nu ne lasa cu pofta de joaca neimplinita. Meritul sau e ca a simtit aceasta pofta nebuna a romanilor. Cel mai trist popor din europa, romanii, nu ar fi rezistat in istorie daca nu ar fi avut: ori bunastare si jucarii, ori foame si dictatura. Nu vedeti bunastarea? In acest caz, nu uitati ca autoiluzionarea este mai fermecatoare decat realitatea. Deci, cum stam? Raspunsul e scurt: prost. Din toate punctele de vedere. Nu suntem nici fericiti, nici seriosi. Ne maimutarim pentru ca asta ne da iluzia unei vieti fericite. Istoria Romaniei este un sir infinit de eschivari de la marile dueluri. Am preferat mereu sa ne ascundem, mai degraba, decat sa ne infruntam dusmanul. Am preferat sa ne jucam atunci cand ar fi trebuit sa ramanem seriosi si am facut bascalie atunci cand ar fi trebuit sa ne revoltam. Am ratat totul. Nu avem nimic serios. Nu suntem luati in serios de nimeni. Nu impresionam cu nimic pe nimeni. Aproape ca nu existam, daca nu am fi circarii Europei…

Daca nu ati inteles, nu-i nicio problema. Va trimit doar la vecinii nostri, ungurii. Ei se lupta noapte de noapte pe strazi pentru o idee. Idiferent ca e buna sau proasta. Important e ca sunt seriosi. Noua, in schimb, ce ne ramane de facut? Pentru ca suntem şmecheri o sa facem bascalie de ei. Sau o sa ii invidiem. Sau avem treburi mai importante de facut.

Cum ar fi sa te trezesti intr-o dimineata cu gandul ca nu trebuie sa REALIZEZI nimic? Sa stii ca ai totul? Ca esti tot? Intreb, nu ca as sti…

Am pofta sa fac prinsoare pe mai multe chestii…. Cine face pariu?

1. Ca dinamovistii nu vor primi primele promise, asta in cazul in care se vor califica in grupele Ligii Campionilor. De ce? Simplu. Nimeni nu are, la Dinamo, sa dea atatia bani.

2. Nu vor fi alegeri anticipate, nici acum, nici la anul, in general, niciodata in Romania… sub acest mandat (al lui Basescu si Tariceanu).

3. Preturile la imobiliare vor scadea si, intr-un an, chiar se vor prabusi. Cel putin pe anumite sectoare!

4. UDMR nu va mai intra, la viitoarele alegeri generale, in Parlament.

5. Romania va deveni, in curind, Hong Kong - ul Europei de est…

E ca si cum ti-ai jigni norocul atunci cind joci la 6/49  doar in momentele in care Loteria Romana reporteaza sume imense, precum in acest week end. Daca astazi - duminica - va exista un castigator, sau mai multi, ai marelui premiu, de saptmina viitoare numarul jucatorilor la Loto va fi considerabil mai scazut. Vor continua sa joace doar cei pasionati. Sau viciatii. Sau cei destepti, care stiu… Insa, unde vor fi milioanele de romani care in aceasta saptamina au aruncat in aer recordul reportului la categoaria I? Un calcul simplu arata ca, la categoria I, intr-o saptamina fara report, daca esti unicul posesor al celor 6 numere norocoase, poti castiga aproape un milion de euro. Ori aceasta suma este incredibila - inca - pentru oricare locuitor al acestei tari. Dar, nu! Romanul nu este interesat sa castige DOAR un milion de euro. Interesul sau nu este trezit decat de sume ce depasesc 3-4 milioane de euro. Intr-un anumit sens este de inteles. Mediatizarea unui report care depaseste aceasta valoare atrage automat cel putin 30% din numarul total al jucatorilor unei saptamini. Corect. Acum, cei care nu joaca niciodata, sau o fac foarte rar, si obisnuiesc sa se plinga de sirul interminabil al nenorocului lor, gasesc o buna ocazie de joc in aceste saptamini in care reportul atrage atentia pina si a strainilor din tarile vecine. Dar, oare, Norocul nu are si el probabilitatea lui. Nu se supune unei statistici, da, insa nu trebuie sa ii acorzi si lui o sansa? Nu cresc sansele Norocului sa te loveasca daca si tu ii oferi cat mai multe ocazii sa ajunga la tine? Pe sleau: nu joci, nu castigi! Si, mai mult de atat, nu ai mai multe sanse de castig daca numarul jucatorilor este mai mic? Cu cat numarul jucatorilor este mai mare cu atat scad sansele fiecaruia de castig. Cu cat suma reportata este mai mare, cu atat numarul jucatorilor este mai mare. In concluzie, ai mai multe sanse de castig, statistic si probabilistic vorbind, cu cat suma categoriei I este mai mica. Dar cea mai mica valoare de castig a categoriei I este undeva in jur la un milion de euro, indeajuns de mult incat sa faca fericit pe oricine cu exceptia, poate, a unui Gigi Becali… Nu imi ramane decat sa cred ca romanii vor: ori Marele Premiu - de peste 4 milioane de euro - ori nimic! Si e mai bine asa! Imi cresc si mie sansele sa visez aiurea ca odata si odata…     

As vrea sa facem astazi un experiment. De curiozitate, daca nu din credinta. Ajuta si asa. Despre ce este vorba? Mai intai, pe scurt, sensul religios al acestei zile. Asadar, la mijlocul postului Adormirii Maicii Domnului, pe 6 august, biserica ortodoxa si cea romano-catolica sarbatoresc Schimbarea la Fata a Domnului. Numita si Probojenia, sarbatoarea aminteste de momentul schimbarii la fata a Domnului de pe muntele Taborului. Aceasta face parte din randul minunilor savarsite de Cristos si este revelatia directa a Mantuitorului. Sarbatoarea aminteste de episodul biblic in care fata Domnului ”a stralucit ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina…” Traditional, sarbatoarea a capatat in popor sensul ideii de schimbare iar, in calendarul popular, schimbarea la fata a Domnului reprezinta hotarul dintre vara si toamna.

Revin. In aceasta traditie am putea noi oare experimenta in aceasta zi o schimbare majora in viata noastra? De ce nu? De ce sa nu ne propunem ca, macar pentru o zi din viata noastra, sa fim altfel? Cu totul altfel decat suntem in fiecare clipa a vietii noastre. Ce ar trebui sa facem? Sa incepem prin a reactiona pe dos, altfel, decat asa cum suntem obisnuiti sa o facem.  Avem o multime de ocazii. De la trezitul de dimineata si tabieturile fiecarui inceput de zi, pina la reactiile, aceleasi mereu, la colegii care ne plac sau, mai ales, nu ne plac. Putem oricind sa ne desprindem de impulsurile noastre cele de toate zilele, sau de fiecare clipa, si sa privim detasati cat de mici sunt “problemele”, “bucuriile”, “victoriile” sau “infringerile” pe care le luam atat de mult in serios de o viata! Am avea astfel sansa sa ne vedem in alta lumina. Sa ne descoperim si alt sens, si alte valori pe care le-am ignorat pina acum. Dar, pentru asta ar trebui sa ne schimbam la fata. Macar pentru o zi… 

Exista la acest Edighei, personajul principal al cartii “O zi mai lunga decat veacul” a lui Aitmatov, o simplitate de o frumusete care te face sa iti fi dorit sa fi trait alaturi de el macar o zi… daca nu, un veac! Viata sa din stepa Sarî-Ozeki este exact ce astazi nu mai poti regasi, probabil, nicaieri in lume. Viata unui om, orinduita de obiceiuri, ritualuri si legende vechi de sute de ani, reprezinta pentru Edighei o viata implinita. O viata simpla si fericita, asezata. N-as fi pomenit de aceasta carte sau de acest personaj daca linistea lui nu ar fi fost sparta, in cadrul naratiunii - pentru cei care au citit volumul - de o alta ordine si de alte obiceiuri: marea ordine sovietica. Mai exact, cand bunul sau prieten, Abutalip, este arestat de catre securistii sovietici. Descrierea pe care Aitmatov o face anchetei la care este supus Edighei de catre reprezentantul ordinii marelui imperiu comunist sovietic este fascinanta. Pentru toti cei care au trait si isi mai aduc aminte comunismul aceste pagini sunt rascolitoare. Ele mi-au adus aminte absurditatea tuturor regimurilor comuniste dar, mai ales, irationalitatea comunismului pe care l-am trait si eu, aici, in Romania. Cata durere poate naste un regim politic in care nimic din ce este uman nu este recunoscut decat daca sta in slujba Celei Mai Mari Minciuni! Si, apoi mi-am adus aminte de decembrie ‘89.

Decembrie ‘89. La 12 ani, imi aduc aminte, ca imaginea lui Ceausescu fugind cu elicopterul, steagurile victoriei fluturate pe strazile pline de multimea bucurestenilor, sau chipurile oamenilor uniti de o singura idee mi-au trezit cel mai puternic sentiment de Libertate, de Eliberare pe care l-am trait vreodata. Stiam ce poate sa faca minciuna din oameni, stiam cum adevarul poate distruge vieti si cum lasitatea si fatarnicia mergeau mina-n mina cu prostia spre culmile victoriei socialiste. Si, mai ales, aveam o imagine despre cum poate fi traita Libertatea. Stiam cum este viata in Occident, stiam ce iti poate oferi Libertatea. Atunci, in zilelele tulburi ale lui ‘89 sufletul meu de 12 ani a respirat pina la lacrimi cea mai pura bucurie. Atunci am inteles ce inseamna sa fii liber, sa poti sa spui nu, sau da, sa spui ce crezi fara frica de lovitura pe care ai putea-o primi pentru ca parerea ta nu este aceeasi cu cea oficiala a Statului, a Conducatorului, a Ideii Comuniste. Atunci am simtit ca din acel moment eu, noi, romanii cu totii, putem face orice. Ca liberi fiind putem fi orice vrem, ca libertatea este de ajuns ca sa fim fericiti. In betia de fericire pe care o traiam atunci imi imaginam ca niciodata nu va ma trebui sa am grija ce spun, ce cred sau ce vreau. Ca nimic nu ne va mai tine legati, nimic nu ne va face doar sa visam. Atunci am crezut, pentru prima oara, ca visul poate sa devina realitate. Ca numai noi il putem face real, ca noi putem orice! Am invatat, apoi, ca trebuie sa am grija sa nu ranesc pe cei din jur cu libertatea mea, in rest… nimic nu ne mai poate opri. Eram fericit pentru ca imi imaginam ca niciodata nu va mai trebui sa te duci la doctor cu o ciocolata sau cu un sapun. Ca premiile la scoala se vor da corect, pe merit, sau ca relatiile nu te vor mai ajuta sa pleci in Occident sau sa iti iei casa… O bucurie nefireasca imi stapinea sufletul atunci! Pentru prima oara realizasem ca eu, noi, romanii avem puterea! Aveam pentru prima oara puterea de a ne ridica in picioare si a spune nu! Acest exemplu imi era suficient. Din acea clipa am stiut ca eu-noi vom avea intotdeauna libertatea de a ne ridica impotriva a ceea ce vom sti ca nu ne face bine. Imaginea tuturor romanilor care strigau intr-un singur glas “Jos Ceausescu!” imi facea carnea sa tremure. Libertatea de a striga impotriva celui care te-a tinut in lanturi ani la rind era, ea insasi, eliberatoare si fericita. Pe strazile vuiind de lume regaseam o noua viata. Si nu puteam atunci sa privesc aceasta noua viata decat fericit. Viata insasi care urma mi se parea ca va fi fericita, doar pentru ca urmeaza unei lungi perioade de lipsuri, de foame, de durere si nedreptate. 

Din toata acele visuri copilaresti, nu am ramas astazi decat cu libertatea. Dar as vrea sa nu uit-uitam impotriva a ce ne-am ridicat atunci. As vrea sa nu uitam ca AVEM PUTEREA sa luptam pentru ceea ce visam. Ca suntem liberi sa alegem ce viata dorim sa traim. Edighei mi-a adus aminte de acea libertate. De puterea de a spune nu in fata terorii si a mortii. Edighei, omul pentru care salbaticia stepei era infinit mai dulce si mai frumoasa decat toata mierea mincinoasa a societatii moderne.    

Am ajuns la Onesti dupa mai bine de doi ani. Pentru cine nu stie, este orasul in care m-am nascut si vietuit pina la 19 ani. Multe surprize. Desi de atunci am revenit constant, de cativa ani am ajuns doar pe fuga, pentru cateva ore si niciodata nu am iesit in oras, sa ma plimb, sa intru in magazine. Acum am facut asta. Magazinele au capatat toate “trendul” zilei. Banci in loc de paine, haine si pantofi in loc de aprozar si alimentara, super-market in loc de librarie. Mai ales asta m-a durut. Am fost atat de socat sa imi gasesc libraria, pe care am vizitat-o ani de zile aproape in fiecare zi, magazin cu de toate, incat mi-am spus: “gata, s-a terminat, cererea si oferta au distrus toate amintirile mele!” Si cind era sa spun ca Onestiu se va abrutiza, iar onestenii vor deveni niste inculti de succes…. am gasit ultima si singura librarie ramasa a orasului, ascunsa, bineinteles, tot intr-un super-market de birotica. Dar, a ramas …. Si asta, mi-a provocat o asa de mare bucurie incat parca imi retraiam toti ani primei tinereti printre rafturile de carti. Multe titluri, autori buni, calitate si bogatia unei librarii de nivel bucurestean. Am plecat bucuros si, mai ales, optimist. Momentele petrecute acum printre titlurile cartilor mi-au adus cu o forta incredibila intreaga lume a onestiul dinainte de facultate. De ce doar acolo am putut sa retraiesc acele momente? De ce doar printre carti mi s-a aratat, din nou, vechiul Onesti?     

   Nu stiu daca ati fost loviti, pina acum, de aceasta evidenta. Daca nu, inseamna ca ati fost, pur si simplu, norocosi. Romania este tara cea mai paradoxala dintre toate tarile posibile! “Om bogat, om sarac” nu s-a nascut in America ci, aici, pe plaiurile mioritice. Cum? De ce? Pai, nu ati auzit ca noi, romanii, suntem poporul care munceste cel mai mult dintre toate natiile europene? Studiile si cercetarile statistice demonstreaza ca locuitorii spatiului carpato-danubian muncesc in medie cu 10 ore - pe saptamina - mai mult decat occidentalii. Dar … paradoxul il sesizati? Pai, desi ne spetim cel mai mult, suntem, de departe, si cei mai ineficienti! Halal productivitate! Cind auzi acest lucru nu poti sa iti reprimi un sentiment de jena, de stinjeneala si de rusine: cum e posibil sa fim atat de fraieri? Cum putem sa petrecem 12 ore la serivciu si, in acelasi timp, sa producem cat un neamt in 4 ore??? Ne spunem, probabil, in secunda urmatoare, ca nu este cazul nostru: “nu, eu nu fac parte din acest grup!” Insa legea statisticii se aplica tuturor.

   Din pacate pentru noi, acest exemplu este doar unul dintre multele altele care sunt mult, mult mai umilitoare si mai uimitoare… Romania este, din pacate, tara unde vinzarile la laptop-uri si telefoane mobile au crescut si cresc intr-un ritm ametitor pentru oricare alta tara de pe batrinul continent, insa …. ghiciti? romanii sunt europenii care dau cele mai multe beep-uri, comparativ cu minutele vorbite in retele de telefonie mobila din strainatate! Normal, preferam sa ne cumparam un telefon foarte scump pe care sa il incarcam doar cu o cartela pre-pay. De asemenea, in Romania, se cheltuiesc mai multi bani pe bautura si tigari decat pentru mincare! Ei, acest subiect este mai sensibil si, se pare, ca ne atinge pe mai multi dintre noi. Pina la urma, romanul este poet si are nevoie mai mare de inspiratia unui paharel de vin decat de aburii somnului provocati de o masa copioasa! Tot in Romania, masinile de lux se vind mai bine decat in tari - mult mai dezvoltate decat a noastra - precum: Ungaria, Polonia, Cehia. Insa la noi, parcul auto este printre cele mai batrine din Europa… Adica, normal, preferam sa ne cumparam o masina nemteasca (”doar e cea mai buna din lume…” si “suntem prea saraci ca sa ne permitem un lucru ieftin…”), in timp ce parintii si bunicii nostri conduc o Dacie veche de 15 ani. In Franta, in Germania sau in Maria Britanie nu veti vedea prea multi tineri in masini scumpe. Acolo tinerii sunt frustrati! Normalitatea nu este cumva ca dupa o viata de realizari si economii sa iti permiti o masina scumpa? Sau, asa cum vedem in jurul nostru: ”mai bine la 20 de ani, ca daca nu te bucuri acum, atunci cind”? Ce sa mai credem despre toate acestea, atunci cind aflam ca noi, romanii, avem cele mai mici salarii din uniunea europeana, dupa bulgari? Ca avem o mentalitate sanatoasa? Ca tinerii nostri sunt cei mai de succes din europa? Dar ce mai spui cind afli ca in Romania exista cei mai putini kilometri de autostrada dintre toate tarile din Europa? Pina si Bulgaria are mai multi kilometri de autorute decat noi!

   Personal, am fost amuzat sa mai aflu ca tot noi ne uitam mai mult la televizor decat europenii. M-am intrebat cum e posibil? Adica…, daca noi petrecem mai mult timp decat europenii la munca, daca bem si fumam mai mult ca ei, cum e posibil ca tot noi sa avem cel mai mult timp liber? pe care sa il mai si petrecem in fata televizorului??? Imaginatia nu ma ajuta. Cind imi aduc aminte ca romanii sunt si printre cei mai mari consumatori, din europa, de haine second-hand, mi se face greata. Cum putem fi chiar asa? Cat timp va mai trebui sa treaca sa descoperim si noi tarilor civilizate? Degajarea cotidiana este cunoscuta in Romania? Nu prea cred. Si nici nu va fi in curind, pentru ca suntem, fatalmente, un popor incordat si stresat!

   Ora 15. În loc să fiu la serviciu, aşa cum trebuia, mi-am lăsat maşina în faţă la BCU, în piaţa Revoluţiei, şi m-am îndreptat către librăria Humanitas de la Kretzulescu. Îmi aduceam aminte de sutele de drumuri pe care le-am făcut în facultate către lumea cărţilor, fie prin librării, fie prin anticariatele bucureştene. Dar, până să pătrund mai bine în acei ani, deja uitaţi, m-a cuprins un sentiment nou, inedit. Nu mă aflam la serviciu. Am stat locului preţ de căteva secunde şi am privit lumea care trecea grăbită pe bulevard. Oare de ce crezusem, până atunci, că dacă eu lucrez la ora aceea, toată lumea ar trebui să lucreze de asemenea? Nu îmi venea să cred că există, totuşi, viaţă şi dincolo de lumea mea! De fapt, sentimentul ciudat de “premieră” provenea din ruperea unui tipar, din încălcarea unei reguli cotidiene. De la ora cutare la ora cutare suntem la serviciu şi, în timp, se creează gândul reflex că, în consecinţă, toată lumea e la serviciu. Dacă se întâmplă să încalci rutina, trăieşti un mic şoc. 

   Există viaţă şi dincolo de micul nostru univers în care ne învârtim zilnic. Şi, ce viaţă! Lumea nu se rezumă la colegii cu care dăm nas în nas zilnic, aşa cum nu se termină nici în oraşele pe care le locuim. Suntem cu toţii angrenaje într-un mare sistem. Nu ne părăsim locul aproape niciodată pentru că altfel s-ar duce dracului întreaga maşinărie. De fapt, ce a ajuns viaţa noastră? O sumă de acte identice. Ne trezim cu toţii dimineaţă - în funcţie de vechime şi alte câteva criterii, unii mai devreme decât alţii - plecăm în masă spre serviciu, unde facem, cu toţii, aceleaşi lucruri. Ne bucurăm dacă stăm doar 10 ore în loc de 12 (sau 8 în loc de 10), ne suim în maşini, ne enervăm în trafic, înjurăm că nu găsim loc de parcare şi, în sfârşit, seara ajungem acasă. Şi aşa se întâmplă, pentru cei mai noroşi, 5 zile din 7. În a şasea zi, plecăm la munte. Până acolo, ne enervăm din nou pe drum, la parcare, la cazare. Duminică seara, la final, suntem fericiţi că am reuşit “să evadăm” din cotidian… Când mi s-a derulat, într-un minut, tot acest film în faţa ochilor, în Piaţa Revoluţiei, aproape că am izbucnit în râs. Ce jalnici suntem! Semănăm tot mai mult cu nişte roboţei japonezi, dar avem orgoliu de intelectuali. Nu mai avem timp nici măcar să mai răsfoim o carte, dar ne credem erudiţi pentru că străbatem zilnic mass-media de la un capăt la altul. Publicitatea ne creează iluzia unui viitor îmbelşugat. Ea ne face să visăm că, vreodată, şi noi o să ne putem permite casa aceea, maşina cutare şi, de ce nu, într-o bună zi cu mult noroc, pe fata care o prezintă! Sîc! Televiziunea, radioul şi cu muzica de pe CD -uri ne întreţin singurătatea, iar internetul ne dă posibilitatea să fim orice, oricine, oricând… 

   Dacă vreţi să vedeţi ce şi cine sunteţi cu adevărat, deconectaţi-vă de la tot ce reprezintă obişnuinţă în viaţa voastră. Sau măcar plecaţi de la serviciu în mijlocul programului, fără să spuneţi nimic nimănui. Şi apoi, mai vorbim…