Iulian Leca

La 14 august 1980, in Polonia, pe santierele navale din Gdansk, a avut loc una dintre cele mai importante miscari greviste din tarile membre ale blocului sovietic. Miscarea de protest a muncitorilor polonezi a intrat in istorie, mai ales, pentru faptul ca a dus la infiintarea primului sindicat liber din europa de est, “Solidaritatea”. In vara anului 1980, Polonia traversa o grava criza economica, iar miscarile greviste devenisera tot mai mai frecvente. Protestul angajatilor de la santierul naval din Gdansk l-a avut in centru pe Lech Walesa, care a devenit astfel liderul protestatarilor. Autoritatile comuniste au fost de acord sa negocieze cu grevistii, iar Lech Walesa a obtinut, pentru muncitori, cateva luni mai tirziu, dreptul la greva si dreptul la organizarea unui sindicat propriu, independent. Astfel a luat nastere organizatia muncitoreasca “Solidaritatea” care a devenit treptat motorul schimbarilor care au cuprins toate tarile din blocul sovietic. In scurt timp de la infiintare, Solidaritatea, sindicatul care a adunat muncitori din intreaga Polonie, a ajuns sa numere nu mai putin de 10 milioane de membri. In 1982, miscarea este interzisa, iar de la mijlocul anilor ‘80, Solidaritatea fiinteaza ca o organizatie semilegala. Lliderul miscarii Solidaritatea, Lech Walesa, a primit in 1983 premiul Nobel pentru Pace, devenind simbolul luptei impotriva comunismului.

Amenintarile incalzirii globale pun pe jar marile Societati de Asigurari si pe colosii reasiguratori din intreaga lume. Un studiu despre piata asigurarilor, publicat la inceputul acestui an, avertiza ca dezastrele naturale vor provoca la randul lor cataclisme financiare. Consecintele fenomenelor meteorologice si geofizice vor fi resimtite de fiecare dintre noi, arata acelasi studiu, fie ca intentionam sa ne asiguram locuintele sau afacerile. In Florida, de exemplu, casele au avut intotdeauna preturi mici insa acum sunt derizorii, pentru ca politele de asigurare au crescut cu 40 la suta. La peste 1600 de Km de New Orleans, orasul devastat de uraganul Katrina, reasiguratorii au marit la randul lor primele de  asigurare cu peste 20 la suta. Impactul modificarilor climatice bruste si violente in intreaga lume, precum si aparitia de noi maladii, cum ar fi gripa aviara, au dus la crearea unor scenarii apocaliptice pe piata asigurarilor, inca de la dezastrul din New Orleans. 2006 s-a dovedit a fi un an mai bland, cel putin din punctul de vedere al marilor jucatori pe piata mondiala a asigurarilor, societatile platind mai putin de 10 miliarde de euro. 2005 a reprezentat insa un tzunami financiar pentru companiile de asigurari, la nivel global, asiguratorii platind peste 60 de miliarde de euro. Cercetarile cu privire la schimbarile climatice mondiale arata ca pana acum 200 de ani, civilizatia umana a avut parte de cea mai benigna clima din istoria planetei. Acum insa, oamenii de stiinta au cazut de acord asupra unei certitudini: vremea se schimba!

La 10 august 1864, Romania a contractat primul sau imprumut extern din istorie. Acesta a reprezentat momentul debutului tarii noastre pe piaţa financiara a Europei. Guvernul roman de la acea vreme a obtinut imprumutul pe piata financiara londoneza prin Banca Imperiala Otomana si cu ajutorul fratilor Stern. In valoare de 916.000 de lire sterline, imprumutul era contractat cu o dobanda de 7 la suta si a fost garantat de statul roman cu veniturile vamilor. Banii obtinuti astfel erau destinati, in principal, finantarii despagubirilor rezultate din secularizarea averilor manastiresti din 1863 si pentru inzestrarea ostirii romane. Pentru dezvoltarea economica din a doua jumatate a secolului XIX, Romania a realizat si imprumuturi publice, pe termen lung, prin obligatiuni de stat. Astfel, un mare efort financiar a fost facut la sfarsitul secolului XIX pentru constructia de cai ferate si modernizarea transporturilor. Inainte de primul razboi mondial si, apoi, in perioada interbelica, Romania a mai contractat si alte imprumuturi, tot de pe piata londoneza, in special, pentru acoperirea cheltuielilor de aparare sau pentru dezvoltarea industriei. În prezent, datoria externa a tarii noastre depaseste 27 de miliarde de euro. Insa, Romania are si de recuperat creante in valoare de peste 2 miliarde de dolari, in special de la tarile cu care regimul comunist a intretinut relatii de afaceri de-a lungul timpului.

În România, numărul de accidente raportat la un autoturism e de trei ori mai mare decât în Uniunea Europeană. În timp ce, în Europa doar unul din 40 de accidente se soldează cu decese, în România raportul este de unu la trei. Unul din motivele acestei statistici este situaţia îngrijorătoare a şoselelor din România, unde o treime din drumurile naţionale sunt într-o stare deplorabilă. Aceste date provin dintr-un raport prezentat de Societatea Academică Română. Asadar, studiul arata ca, în România, şansa de a muri într-un accident pe un drum naţional este de 40 de ori mai mare decât media din Uniunea Europeană. Cine este de vina? Pai… 1. starea proastă a carosabilului, 2. lucrărilor interminabile de întreţinere şi 3. intersectarea drumurilor nationale si europene cu traficul local din satele şi oraşele lipsite de centuri ocolitoare. Tot statisticile arată că, în România, în ultimii 8 ani, au avut loc aproape 100.000 de accidente în care şi-au pierdut viaţa peste 20.000 de persoane, iar alte 50.000 au fost rănite grav. Alte studii arată că în timp ce în Franţa, Portugalia şi Luxemburg numărul deceselor in accidente rutiere s-a redus cu 40% faţă de anul 2001, în România şi alte state este-europene situaţia s-a înrăutăţit. 

Cine ar  mai putea fi de vina pentru aceasta ruleta ruseasca de pe strazile din Romania? Sa vedem: 

1. Copiii teribili de bani gata care la o saptamina dupa ce si-au luat carnetul pleca cu masina lu’ tata - cu cel putin 300 de cai putere - la mare, la munte sau aiurea pe soselele carpite din tara. Ii recunoasteti imediat: gonesc cu peste 160 de km/ora, va fac semne cu faza lunga sa feriti din calea lor, nu se dau niciodata de pe a doua banda pe prima (nici daca e drumul pustiu), va depasesc uneori doar pentru a frina imediat in fata voastra, depasesc pe contrasens la limita obligandu-va sa frinati pina la ABS pentru a nu va ciocni mortal de ei.

2. Oamenii din show-bizz de succes, afaceristi grabiti, politicieni de televizor care se deplaseaza doar cu masini de peste 50.000 de euro, cu cel putin 180 de km/ora si care au experienta la volan. Ei nici macar nu se mai obosesc sa va anunte cu farurile ca se apropie din spate, ci doar trec razant pe linga masina voastra sau va taie fata, fara a apuca macar sa vedeti de unde au aterizat. Ei calca, lovesc, busesc orice deoarece in masinile lor scumpe au doua motive care ii indeamna sa alerge cu viteza: motorul puternic si prejudecata unei sigurante mult mai mari pe care ti-o da o masina scumpa.

3. Poeti, filosofi, artisti, cantereti si actori grabiti care, frustrati o viata de placerile capitalismului, au descoperit de curind ce inseamna evlavia si nimicnicia de a conduce un Volvo S60 sau un BMW S3… Mi-l si imaginez pe filosoful heideggerian roman emanind vibratii de siguranta in trafic, in timp ce alearga pe o fuga pe Bach cu peste 140 de km/ora in curbele de pe Transfagarasan… Oh, da!

Nu mi-as dori, pentru nimic in lume, sa ma intersectez cu experienta gindirii despre si la limita prin curbele de prin Fagaras. De altfel, mai bine sa nu va intalniti cu nici o fitza de pe plaiurile dimbovitene in trafic. Iesiti de curiozitate pe autostrazile din Europa si vedeti cum se conduce in conditii normale si decente. Atat din punctul de vedere al strazilor si autostrazilor cat si a soferilor care le populeaza. La intoarcere in tara, veti fi dorit sa nu fi iesit mai bine niciodata din bezna soselelor romanesti pe soarele autostrazilor europene.            

Uite ca se poate intampla si la ei. La americani. Un pod lung de cateva sute de metri s-a prabusit in Minneapolis. Tragedia s-a petrecut fara a fi cauzata de furtuni, cutremure sau incendii. Se poate intampla ca, in anul 2007, intr-una din tarile cele mai atente fata de siguranta locuitorilor sai, in America, un pod intreg sa se prabuseasca cu totul, sub greutatea a catorva zeci de masini. Totul s-a intamplat la o ora de virf a traficului - aproximativ, ora locala 18. Podul prabusit avea patru benzi pe sens si traversa riul Missisippi. De altfel, Statele Unite ale Americii nu sunt la prima tragedie de acest fel. In 2002, si, apoi in 2003, doua poduri s-au prabusit in Statele Unite provocind moartea a mai multor zeci de persoane. In fiecare din aceste cazuri, tragediile nu au fost provocate nici de cutremur, nici de incendii sau furtuni deosebite.

Ma intreb ce comentarii ar fi nascut o situatie asemanatoare in Romania? Cineva s-ar fi folosit, cu siguranta, pentru a critica nu conteaza ce sau pe cine, de urmatoarea replica: “pai da, daca am fi fost in orice alta tara civilizata, in America, in Germania, in Franta, niciodata nu s-ar fi intamplat asa ceva! numai la noi, aici, in Romania se poate intampla o grozavie ca asta! pentru ca la noi, ca la nimenea….! ia sa va duceti in America sa vedeti cum au grija cei de acolo de constructiile lor, de siguranta cetatenilor lor… pe cind aici, nimic!”     

Am fost mai mult decat surprins sa descopar ca nu toti militarii americani sunt doar niste brute cu un puternic sentiment de dominatori ai lumii. Cred, in treacat fie spus, ca aceasta imagine a militarilor americani a fost, totusi, creata de mass media din Romania, mai exact de cateva nume influente din presa, dupa cele cateva accidente tragice (si urmarile pe care acestea le-au avut) provocate de militarii de peste ocean. Nu vreau aici sa dezgrop sub nicio forma acele nefericite intamplari. Dar, de cateva zile se intampla sa il am ca oaspete pe Frank. Daca el a reusit sa ma convinga ca exista si simpli militari  americani deosebiti, sper doar sa nu cad in alt pacat, si sa il urc pe un piedestal unde poate nu s-ar simti nici el tocmai bine si confortabil… 

Frank este un tinar american de 26-27 de ani, provenit dintr-o familie de emigranti, fara studii superioare, inca, si activeaza ca puscas marin in armata Statelor Unite ale Americii. De la varsta de 19 ani s-a inscris “in the army” si de atunci a colindat lumea in lung si lat, trecind prin multe baze militare din America pina in Japonia, si din Afgansitan pina-n in Irak si Kuweit. Insa nimic din ce spune nu te duce cu gindul la imaginea clasica a unui simplu soldat. Vrea sa urmeze din acest an cursurile facultatii de stiinte politice, ceea ce ii va aduce odata cu gradul de ofiter si posibilitatea de a-si construi o carierea politica dupa ce va iesi la pensie din armata - la 41 sau 42 de ani. Pina atunci… Dezaproba interventia Statelor Unite in Irak pentru un motiv foarte clar si bine precizat: scopul initial nu a fost niciodata indeplinit, sau a fost uitat pe drum. Recunoaste ca politica externa americana a dat gres in Irak. Recunoaste deschis ca Statele Unite ale Americii de prea multe ori si-au asumat rolul de parinte al democratiei in diverse tari din toate colturile ale lumii, de multe ori - daca nu de fiecare data - deloc dezinteresat. Apoi si el crede ca “political corectness” este ceva, pina la urma, impotriva naturii umane si a minimului bun simt. American fiind, este inca isterizat ca, acolo, cineva poate sa intre intr-o casa straina pe acoperis, in lipsa proprietarilor, iar dupa ce cade si ramane imobilizat cu piciorul rupt 3 zile hranindu-se doar cu mincare pentru caini si cola, da in judecata familia a carei casa dorea sa o fure, pentru: conditii improprii asigurate pe parcursul captivitatii … Si, culmea, nu se putea intampla decat in America, mai si castiga procesul!!! Tot Frank m-a uimit cind mi-a vorbit despre filosofia lui Aristotel, despre limita atat de subtire - astazi - intre drepturile naturale si libertatile noastre, despre acordul de la Kyoto si efectele schimbarilor climatice din ultima vreme, despre modul in care functioneaza sistemul electoral american si avantajele si dezavantajele sale in comparatie cu cel european, despre atributiile presedintelui din Statele Unite, despre istoria conflictelor internationale din ultimii 50 de ani. Despre globalizare - cu date si cifre - despre noua politica a lui Putin si a noului presedinte francez, despre noua politica internationala, despre e problemele care se nasc in orice democratie si cum se poate lupta impotriva lor versus orice alt tip de guvernare, despre libertate si multe altele. Insa cel mai mult am fost surprins si impresionat de linistea sufleteasca pe care a avut-o intr-o seara cind a privit cerul instelat si mi-a spus: “Cat de mici parem noi si problemele noastre zilnice in comparatie cu infinitatea Universului! Cat de clar si bine imi vad locul acum… Ce suntem noi in acesta infinitate a spatiului? Ce sens mai are orice alta problema decat cele cu adevarat importante pentru viata noastra?” Intr-adevar, cerul era atat de senin incat fiecare stea iti dadea senzatia ca poate fi atinsa, ca TU o poti atinge… Frank era fascinat. “De ce existam noi, mai degraba decat sa nu fi existat?” M-am trezit si eu vorbind… Mi-a spus atat. Ca in State un astfel de peisaj e greu de obtinut: orasele care nu se mai termina si luminile lor, alunga seninatatea cerului si a sufletului departe, departe, departe…  

“Opriti crimele! Brasov egal Auschwitz.” Acesta este textul pe care brasoveanul Liviu Cornel Babes il lasa in urma sa, in ziua de 2 martie 1989, inainte de a-si curma viata in semn de protest fata de atrocitatile regimului comunist… In urma cu 18 ani, la doar cateva luni inainte de Revolutie, Liviu Cornel Babes si-a dat foc pe partia Bradul din Poiana Brasov, in fata catorva sute de turisti romani si straini. Spera astfel sa atraga atentia occidentului asupra politicii opresive si inumane pe care Nicolae Ceausescu o instaurase in Romania. Gestul sau nu a trecut insa neobservat. Partia din Poiana Brasov era un loc frecventat de turistii straini, iar brasoveanul a mizat pe faptul ca acestia aveau sa povesteasca in lumea libera ceea ce vazusera. In aceeasi seara, stirea era transmisa de Radio Europa Libera. In aprilie 1989, tot occidentul a aflat despre Liviu Cornel Babes prin intermediul ziarului “The Free Romanian”, condus de Ion Ratiu. Articolul a fost apoi preluat si de “The Sunday Times”. Liviu Cornel Babes s-a nascut la 10 septembrie 1942 si a lucrat la Trustul de Prefabricate din Brasov ca electrician. Era pasionat de pictura, iar ultima sa opera avea parca sa-i anunte destinul. Pe ultimul tablou Liviu Babes notase discret cuvintul “sfarsit”… In 1997 a fost declarat erou martir si a fost incadrat la drepturile revolutionarilor. Brasovul l-a numit cetatean de onoare post-mortem, iar strada pe care a locuit poarta, astazi, numele martirului.

Este aceasta povestea unui erou? Sau este fapta unui om pripit, nechibzuit si disperat care a dorit doar sa iasa in evidenta, sa iasa din anonimat si sa intre in istorie cu orice pret? Este acesta mesajul unui om care a crezut ca prin gestul sau va trezi la viata o parte macar din poporul sau? A sperat el ca fapta sa declanseze o revolutie sau macar o revolta? Sau a fost constient ca nimeni nu il va urma? A fost Liviu Babes un erou? Cred ca depinde foarte mult de ceea ce noi putem sau vrem sa citim in mesajul si in viata sa…

Ora 12 fara ceva, noaptea. Ma intorc de la serviciu. Opresc in fata supermarketului non-stop de linga casa. Ma dau jos din masina si inainte de a intra in magazin aud: “bai, alooo! bai …!” Nu ma intorc. Din nou: “alooo, baiii!” Ma uit in dreapta, un personaj ciudat, tatuat, cu lant la git, negricios - scuze, probabil de la intuneric - se indreapta spre mine. Ma uit dar nu ma opresc. Deja nervos, individul imi urla pe un ton infiorator: “da baiii cu tine vorbesc, da, da, cu tineee, steai asheaaa!” Imi dispare tot calmul, adunat cu greu intr-o zi lunga de munca, si ma opresc, fara, totusi, a-i raspunde. Omul noptii isi arata chipul la lumina felinarului. Era un cetatean de etnie roma, nu ma inselasem. “Baaaa, ce zi e astazi?” Fuck!, imi spun, am dat-o pe … Trebuie sa platesc eu pacatele presedintelui cu pasarica si alte alea…. Ma gindesc pret de cateva secunde: sa ii raspund, sa nu ii raspund? Daca nu ii raspund, din punctul asta, treaba e nasolita rau. Daca ii raspund, risc sa ma faca tembel ca il iau la misto, “adica ce? el nu stie ce zi e, trebuie sa ii spun eu?” Tot cintarind sansele de a scapa onorabil din negura noptii, am uitat si eu ce zi e astazi! Fuck!, din nou! Asta e si mai nasoala decat toate! O sa creada ca il infrunt. Si parca nu tocmai asta era strategia pe care o luasem in calcul. Trebuia sa ies repede din dilema si, ce poate fi cea mai buna arma decat atacul?, il intreb eu pe el: “ce zi e astazi???” Cu oarecare tupeu, cu forta in glas, si foarte hotarit sa aflu eu raspunsul la intrebare, ca sa nu las loc la interpretari. Culmea, omul imi raspunde! (In treacat, fie spus, credeam ca se si pregateste sa atace. Eram convins ca il provocasem maxim cu intrebarea asta obraznica.) Imi raspunde: “da, astazi, ce zi este?” Inca nestiind daca e un idiot sadea sau doar un revendicator de dreptate al unei minoritati greu incercate de istorie, ii raspund: “astazi e joi!” Se uita in spatele lui. Schimba cateva priviri cu o umbra din noapte si se intoarce hotarit. Am crezut ca oi fi pronuntat fara sa vreau vreo parola, sau am dat, fara voie, semnul de atac. Nu. Se intoarce si ma intreaba din nou senin: “si maine ce zi e?” Fuck!, a treia oara!!!

   S-a deschis astazi marele tirg de carti. Nimic nou fata de celelalte editii. Nu am stat mult timp, insa nu am sesizat niciun titlu nou, nicio lansare importanta. Este totusi bine ca s-au strins la un loc toate editurile ca sa usureze timpul de cautare a unui pasionat de lumea cartilor. In schimb, sunt dezamagit ca nu am gasit titluri pe care le-am vazut zilele trecute prin librarii. Si, apoi, reducerile… nu exista! Editura care ma intereseaza cel mai mult, Humanitas, are maxim 10%. Este o atractiv?  

   Am facut enorma greseala sa imi petrec mai multe ore pe net, sarind de pe un blog pe altul. In functie de inteligenta celui care il administreaza poti fi, pe rind,  musafirul a unei lumi desprinse parca din “Apocalipsa”. Jurnalistii sau realizatorii internauti se intrec in a da ponturi, informatii de ultima ora, secrete de culise numai de ei stiute (si date, in premiera, bineinteles, in vileag publicului), birfe si previziuni sceptice despre cele mai importante nume ale momentului … intr-un cuvint, te cuprinde un complex de care nu stii cum sa mai scapi. Ce pot eu sa ofer posibililor mei vizitatori din toate acestea? Imi raspund sfios … pai, mai nimic. Dar, nici nu vreau sa ofer ceva! Vreau sa imi ofer mie, mie si numai mie, placerea de a scrie, de a-mi privi apoi ideile - sau aberatiile - expuse intr-o forma cat de cat aranjata in pagina, asadar, aproximativ oficiala. Nu mai vreau - daca am vrut vreo clipa - sa mai scriu pentru altii! Nu vreau sa scriu aici ca sa atrag vizitatori cat mai multi si, in final, sa pot visa la bani castigati din acest joc! Nu vrea sa alerg dupa stiri, dupa interviuri, dupa secrete si “ponturi” media, pentru ca apoi sa imi creasca inima de mindrie cind am sa citesc - daca am sa am norocul asta! - un comentariu magulitor la adresa calitatilor mele de blog-ist! Nu vreau deloc sa interactionez, sa devin interesant, sa fiu vizitat sau apreciat de internauti. Scrisul meu, in cazul in care el se va mai produce, va exista doar pentru a-mi face mie bine, fara a fi nicio clipa gindit si pentru “altul”!  

   Nu pot sa inteleg cum “formatorii de opinie” din lumea blogului nu au obosit!?! Cum este posibil sa nu te intrebi niciun moment “la ce bun atata zarva?” Pentru ce atata forfota si agitatie? Le aduce munca lor un castig atat mare incat sa justifice sudoare de fiecare zi? Poate ca nu, iar, atunci, ei mi-ar raspunde ca ingrijesc si updateaza blogul din aceeasi pasiune ca si a mea, tocmai anuntata. Din dragoste de scris, din dragoste fata de eu-ul propriu. Asta pot sa o admit. Insa pe ei, cei informati, documentati si atot-stiutori, nu-i opreste nimic din cursa lor fara sfirsit? Cu ce contribuie stirea ca “Andreea Esca este pe picior de plecare din ProTv catre un post din Statele Unite ale Amercii” la imbunatatirea vietii mele? La ce ma ajuta sa stiu ca Tolontan primeste de pe urma blogului sau, 10.000 de euro in fiecare luna? 

   Ineditul infricosator al sinuciderii celor doua gemene din Cluj te poate, insa, bulversa! Tragedia acestui eveniment nu isi are sursa in “curatenia” personajelor care proveneau din lumea buna, ci in in-existenta unui motiv clasic. Un act suicidal este, in esenta, un act personal. Ori aceasta sinucidere a gemenelor ma duce, fara voie aproape, cu gindul la sinuciderea in masa, propovaduita de Jim Jones in anii 70′ ai secolului trecut. (De altfel, sinuciderea in masa propusa de Jones a dat roade şi a provocat aproape 1000 de victime intr-o singura zi.) M-a speriat aceasta stire din Cluj si pentru ca imi pare a fi mai mult decat o sinucidere. De ce s-au imbratisat cele doua surori? Ce au vrut sa transmita prin acest gest? Refuz sa cred ca imbratisarea lor finala a avut rolul de incurajare reciproca pentru a-si duce la bun sfirsit planul. Pentru mine imbratisarea lor ultima este asemenatoarea unei sinucideri in masa. Cred ca cele doua gemene au ridicat sinuciderea la statut de ideologie, iar prin gestul lor au dorit sa o propovaduiasca. Adevarat sau fals ce afirm eu, ramane un lucru cert: noutatea gestului sperie! Asa cum inca mai terorizeaza crimele elevilor americani urmate inevitabil de sinuciderea autorului. Asemanarea intre cele doua exemple consta doar in socul pe care ele il transmit lumii.

   Asadar, dupa o astfel de stire, despre ce mai doriti sa birfim? Salariul cui va mai intereseaza? Despre cine vreti sa stiti unde pleaca, pe cine inseala sau care este pierderea cotidianului “Gandul”???