Si politicienii si partidele lor au pierdut, deopotriva, cate ceva in aceste alegeri. Din moment ce nimeni nu a castigat, cu totii au pierdut, asta e limpede. Insa, fermecator este cum toti sustin acum ca au castigat, exact nestiind nici ei ce anume. In tot acest timp, ceata din politica noastra este mai deasa decat a fost vreodata din ’90 incoace.

Mircea Geoana, candid si naiv precum un copil care vede o jucarie in geamul unui magazin, incepuse sa bata din picioare ca vrea sa negocieze incepand chiar de duminica noapte. S-ar fi pus, daca ar fi putut, chiar de atunci premier. Probabil ca simtea ca bucuria sa nu va dura. Va aduceti aminte? A vorbit la un moment dat, inainte de a intra in direct la televiziuni, pe mobil cu un anume Paul, in engleza. Il asigura ca el si partidul sau au avut o victorie majora, detasata, clara. Pentru momente din acestea cred ca l-a catalogat Ion Iliescu drept „prostanac”.

A doua zi Geoana s-a trezit, insa, din premier direct in opozitie. PD-L-ul era pe cai mari… la egalitate cu PSD-ul.

Politicienii, toti fara nicio exceptie, au uitat de noi inca din primele minute in care s-au anuntat rezultatele primului sondaj. De duminica, incepand cu ora 21.00, noi am incetat sa mai existam pentru ei. Din acel moment, pentru politicienii nostri nu a mai contat decat lupta pentru putere.

Duminica seara, niciun lider de partid nu stia macar rezultatele partiale, dar spunea fiecare ba ca au casigat alegerile, ba ca dreapta a invins in Romania.

Naivitatea si prostia lui Geoana a putut fi intrecuta doar de declaratiile lui Emil Boc. Acesta din urma uitase intr-o secunda toate injuraturile si porcaiala de 3 ani dintre PD-L si PNL. Pentru Emil Boc alianta era ca si refacuta, mai urma doar sa prezinte premierul in Parlament pentru votul de investitura.

Toate astea la nici macar o ora dupa anuntarea inchiderii urnelor si a primelor rezultate ale exit-pollurilor. Cu alte cuvinte, nici nu se racise bine mortul ca ei deja si incepusera sa se pregateasca de nunta.

A mai auzit cineva, inainte sau dupa aceste declaratii, pe vreun politician sa multumeasca celor care l-au votat? Ce-i drept, ar fi fost si greu sa o faca. Erau suparati si nervosi tocmai pentru ca nu i-au votat prea multa lume.

Dar, a auzit cineva pe vreun politician intrebandu-se de ce a fost atat de scazuta prezenta la vot? A auzit cineva pe vreun politician, de duminica seara incoace, vorbind despre asteptarile noastre de la ei? Despre ce inseamna aceasta prezenta atat de scazuta la vot? Cea mai scazuta prezenta la vot de dupa 1990, nici macar 40%, nu a ridicat niciun semn de intrebare pentru niciun politician.

In conditiile astea sa ne mai mire ca toata lumea nu vorbeste decat despre cum sa se infrateasca intru guvernare? Ce politician a mai formulat vreo faza care sa nu aiba legatura cu preluarea puterii?

In conditiile in care noi NU le-am mai dat puterea, in conditiile in care am impartit voturile aproape in mod egal catre toate partidele, lor nu le ramane acum decat sa se incaiere pentru EA. Iar spectacolul, trebuie sa recunoastem, este fascinant.

Probabil ca au si romanii socotelile lor in privinta politicienilor: painea ne-o luam singuri, ca voi tot nu sunteti in stare sa ne-o dati, dar de la voi asteptam circul. Si fiecare isi vede de treaba lui. Noi nu ii mai votam, iar ei isi vad de afacerile si scandalurile lor zilnice.

Pana sambata seara, pret de cateva luni, politicienii nu au vorbit decat despre noi, despre cat de mult or sa ne ajute, despre cat de mult ne iubesc si cat de multe vor face pentru noi. Au mituit cat au putut electoratul, dar va mai imparti careva dintre ei vreo sacosa cu de-ale gurii vreunei babute sarace?

Vorbele lui Miron Mitrea: „PSD-isti faceti-va ca va bucurati, ca sa creada lumea ca am castigat”, spun totul. Ca la „Revolutie”, cand Caramitru ii dadea indicatii regizorale lui Dinescu „Mirceo, sa se vada ca lucrezi!”

Luciditatea lui Ion Iliescu a aratat limpede pozitia delicata a PSD-ului. Dupa patru ani de opozitie, partidul a obtinut doar 33%. Iar esecul PSD-ului ar fi fost si mai mare daca spectrul crizei economice mondiale nu s-ar fi aratat si in Romania. Perspectiva unui viitor fara un loc de munca, fara mariri de salarii, i-a facut pe multi sa isi piarda capul si sa voteze cu PSD.

In urma acestor alegeri, marii castigatori par a fi liberalii. Dincolo de faptul ca au obtinut un rezultat istoric, cel mai mare de dupa ’90, liberalii isi joaca in aceste zile cea mai importanta carte. In primul rand, ei par a avea cele mai multe optiuni. Pot demonstra ca reprezinta adevarata dreapta, pot decide soarta viitorului guvern, pot arata ca sunt un partid cu adevarat responsabil sau pot intra in opozitie. De buna voie si nesiliti de nimeni.

Nici PSD si nici PD-L nu isi permit acest lux. Pentru ei, preluarea puterii a devenit o chestiune de viata si de moarte.

Ce este insa deranjat in aceasta perioada a “tatonarilor” este lipsa de viziune si strategie de negociere. Asa cum partidele si guvernele nu au avut niciodata o viziune politica pe termen lung, la fel nici politicienii nu au vreun plan de negociere. Totul se face “dupa ureche”, la plesneala si noroc. Nimic nu mai conteaza acum decat guvernarea. “Ia tu asta, da-mi mie aia” si cu asta basta!

Singurele lucruri care se negociaza acum sunt interesele personale ale politicienilor. Si orgoliile lor. In numele nostru, al interesului national, ei isi negociaza viitorul lor. Noua nu ne ramane decat sa ne rugam ca interesele noastre sa coincida cat mai mult cu ale lor. Doar asa putem spera ca o sa aiba cineva in grija si nevoile noastre.

Intrebarea este urmata de dorinta de a sti ce am lasat noi istoriei. Bun sau rau, cu ce ne putem noi mandri, daca ar fi sa tragem linie astazi? Ce sau pe cine am dat noi lumii ca sa putem spune: daca acesta nu ar fi existat, lumea nu ar mai fi fost la fel?

Ca si cum situatia s-ar  schimba de la an la an, reluam mereu aceasta problema si o intoarcem pe toate fetele. Cand suntem ingaduitori, gasim cateva repere in istorie. Insa, de cele mai multe ori, ne descoperim fara niciun punct de sprijin in trectulul nostru, oricum cenusiu. Orice ne-am raspunde, recunoastem, mai devreme sau mai tarziu, ca aici, in Romania, exista un ceva anume care ne trage in jos.

Exista in aceasta tara impanzita de securisti, de manelisti, de politicieni si functionari corupti, de cersetori si miliardari de carton, a caror avere dispare intr-o luna, exista ceva care te face sa abandonezi orice speranta de mai bine. In Romania exista ceva rau care, parca, a incremenit in noi si in cei de langa noi.

In Romania unde injustitia domina Justitia, unde regula este exceptie, iar exceptiile devin regula, unde tupeul marlanesc si smecheria suburbana sunt considerate virtuti, unde racnetul isteric este considerat inspiratie, iar luciditatea calma si inteligenta sunt privite ca dovezi de moliciuni, aici unde relatiile si spaga inca rezolva toate problemele si deschid orice usa, aici risti sa iti pierzi orice speranta sa mai crezi ca se poate schimba ceva vreodata.

Cand nu ne-au calarit unii sau altii, ne-am calarit singuri.

Din fericire, printr-un miracol de neezplicat tot aici, in Romania, s-au nascut si cateva exceptii. Pot fi amintiti aici: Henry Coanda, fara el poate ca avionul cu reactie ar fi aparut mai tarziu sau deloc, George Emil Palade, singurul nume de roman care poate fi amintit cu mandrie cand vine vorba de premiul Nobel, Mircea Eliade, a fost singurul roman care a creat o terorie, un curent sau chiar o moda in Istoria Religiilor, de care nu poti sa nu tii cont ca cercetator al acestei materii. A mai fost Eugene Ionesco, dramaturgul roman care a inventat notiunea de teatru absurd si care a reusit, din timpul vietii chiar, sa devina membru al Academiei Franceze.

Nu multe alte nume mai pot fi adaugate aici. Fara Constantin Brancusi arta lumii ar fi fost mai saraca. Emil Cioran a reusit cu scepticismul si plictisul sau sa cucereasca pana si gospodinele frustrate ale occidentului. Iar Nadia Comaneci, un sportiv ce-i drept, dar ea a inventat perfectiunea in gimnastica si a si fost recunoscuta pentru asta, luand primul 10 din istoria acestui sport.

Ce au in comun toti acesti romani? Aici abia isi face loc nefericirea noastra cea mai mare. Privind destinul fiecaruia constatam ca toti, cu o singura exceptie – Nadia, s-au realizat si au reusit sa intre in constiinta occidentului DUPA ce au parasit aceasta tara.

Abia dupa ce au abandonat cu totul si pentru totdeauna aceasta tara, au reusit sa se realizeze. Cu alte cuvinte, traind in Romania niciunul dintre ei nu a patruns in memoria colectiva a lumii.

Citind memoriile si biografiile tuturor acestor romani ramai cu un gust amar. Toti au ajuns la un moment dat la concluzia ca nu vor face nimic si nu se vor realiza daca vor ramana aici. Si au facut tot ce au putut ca sa scape. Au fugit, au evadat, au facut foame prin lume, au renuntat la tot ce aveau aici si au preferat sa o ia cu totii de la zero in alta parte. Oriunde, numai Romania sa nu fie. Nu e deloc magulitor pentru noi aceasta idée.

Sa nu spunem ca doar comunismul i-a alungat din Romania. Si Brancusi si H. Coanda ca si Eugen Ionesco si Emil Cioran au parasit Romania inainte ca regimul comunist acapareze puterea.

E ca si cum, traind in Romania, iti ramane interzisa Marea Performanta. Ca si cum ar exista o teorie, potrivit careia, daca traiesti in Romania, esti condamnat la mediocritate.

Ramane speranta ca intr-o zi vom avea romani, recunoscuti pe plan mondial, dar care se vor misca printre noi aici, in Romania.

„Discriminarea pozitivă” a apărut în 1964, când Civil Rights Act a iniţiat o legislaţie antidiscriminatorie, care interzicea angajatorilor şi stabilimentelor şcolare din SUA orice discriminare în materie de angajare sau de admitere pe bază de caracteristici particulare, precum rasa, originea naţională, religia sau sexul. Un an mai târziu, preşedintele Lyndon Johnson defineşte principiile discriminării pozitive, pentru a favoriza angajarea minorităţilor. La origine, se dorea ca prin această iniţiativă, în numele justiţiei şi al echităţii, să se prevină şi să se compenseze nedreptăţile suferite de anumite grupuri, identificabile. Politologul şi sociologul John Skrentny, profesor la Departamentul de Sociologie a Universităţii din California, San Diego, susţine că din cauza numeroaselor definiţii: “e mai bine să precizăm ceea ce nu este ‘discriminarea pozitivă’: o abordare ‘indiferentă la culoarea pielii’ (color blind) destinată să promoveze egalitatea şanselor”, (“Declinul discriminării positive din SUA”, publicat în “Le Monde Diplomatique”, ediţia în limba română, mai, 2007).

„Efectul Bradley” a fost numit astfel după candidatul de culoare care a încercat să obţină funcţia de guvernator al Californiei în 1982. “Efectul Bradley” se referă la tendinţa respondenţilor la sondaje de a oferi informaţii incorecte din teama de a nu fi izolaţi. Astfel, deşi era prezentat de sondaje drept câştigător detaşat, Tom Bradley a pierdut alegerile pentru postul de guvernator, la mică diferenţă faţă de contracandidatul său. Cercetările făcute după scrutin de sociologi au arătat că, de teamă să nu fie consideraţi rasişti, respondenţii au minţit în sondaje.

Să ne imaginăm, de dragul argumentaţiei, următoarea imagine: un cetăţean american în momentul votului, nu tocmai hotărât, făcându-şi ultimele calcule şi prezentându-şi singur, în faţa judecăţii proprii, argumentele pro şi contra pentru fiecare candidat. Să îi mai adăugăm acestui cetăţean, pentru a conduce demonstraţia mai departe, o oarecare onestitate intelectuală, dar să nu îl socotim cu totul şi cu totul scăpat de prejudecăţile legate de rasă. Are în faţă doi candidaţi, dintre care unul este vizibil mai inteligent, vorbeşte mai bine, stăpâneşte ideile politice şi economice cu o siguranţă mult mai mare decât adversarul său şi, nu în ultimul rând, îi transmite o mai mare încredere în viitor decât contracandidatul său.

Să mai presupunem şi că, dincolo de programele politice ale celor doi politicieni şi de doctrinele pe care aceştia le re-prezintă, această încredere în viitor este lucrul cel mai important pentru alegătorul nostru american imaginar. Acesta îşi aduce aminte că la sondajul la care a răspuns în urmă cu o săptămână a dat „răspunsul care trebuia”, din dorinţa de a fi politically correct.

Însă, la vot personajul nostru îşi aduce aminte de „efectul Bradley”, care acţionează din nou. Numai că de această dată el acţionează pe dos. Votantul nostru american imaginar nu vrea să mai fie numit ipocrit încă o dată. Nu vrea ca o lume întreagă să spună despre el, din nou, că a minţit în sondaje. Trebuie să îl aleagă pe cel mai bun. Iar dacă încă nu s-a hotărât care dintre cei doi candidaţi este cel mai bun, atunci, îşi spune poate, „hai măcar să nu îl discriminez pe Barack”…

Interesant ar fi dacă am putea afla vreodată care a fost procentul alegătorilor asupra cărora „efectul Bradley” a avut exact acest efect pervers, pe dos, hotărându-i să se ducă la alegeri pentru a-şi da votul celui pe care l-au considerat cel mai bun, fără a ţine cont de nimic altceva.

Lupta împotriva discriminării rasiale se poate, însă, să fi avut efecte şi mai ciudate. Oare câţi americani, adepţi sau nu ai lui McCain, nu au ajuns poate să se întrebe la un moment dat: „dar, nu cumva refuz să îl votez pe Barack doar pentru că este negru?”. Iar această întrebare a fost reluată şi discutată până când a produs schimbarea. Marea Schimbare a Americii din 4 noiembrie 2008.

Dincolo de aceste speculaţii, dincolo şi de orice teorie conspiraţionistă, care presupune că Barack Obama a fost „lăsat” şi „condus” către Casa Alba pentru a reda încrederea americanilor în valorile democraţiei (sau de a le distrage astfel atenţia de la efectele crizei economice), un lucru, pe cât de simplu pe atât de adevărat, este sigur: Barack Obama şi-a meritat victoria. De apreciat rămâne că a şi primit-o.

Discriminarea pozitivă acţionează în America de peste 40 de ani, iar lupta pentru egalitatea drepturilor cetăţenilor de culoare durează de mai bine de o sută de ani. Privind istoria luptei pentru câştigarea drepturilor pentru minorităţile din Statele Unite ale Americii, victoria lui Barack Obama în cursa pentru Casa Albă pare o consecinţă firească.

Succesul lui Barack Obama trădează însă o luptă îndelungată, care nu ar fi izbândit dacă nu ar fi avut la bază o credinţă şi un vis. “I Have a Dream” a spus Martin Luther King în 1963, în faţa a peste 200.000 de oameni. Visul nu a fost uitat, iar Barack Obama l-a invocat în primele sale cuvinte rostite după câştigarea alegerilor din 4 noiembrie:

“Dacă vreodată cineva mai avea vreo îndoială că America nu este locul unde orice este posibil, care se întreba dacă visul părinţilor noştri fondatori mai este încă viabil, care se îndoia încă de puterea democraţiei noastre, ei bine, această seară este răspunsul”.

Dimpotriva, caracterul general al lumii este haos pentru vesnicie, nu in sensul absentei necesitatii, ci al absentei ordinii, structurii, formei, frumusetii, intelepciunii si cum se mai numesc toate estetismele noastre omenesti. (…)

Dar cum ne-am putea noi permite sa mustram sau sa laudam Universul! Sa ne ferim a-i reprosa duritatea si nechibzuinta sau contrarul acestora, el nu este nici perfect, nici frumos, nici nobil, si nu vrea sa devina nimic din toate acestea, nici nu tinde sa imite omul! (…)

Sa ne ferim sa spunem ca in natura exista legi. Exista doar necesitati; aici nu exista nimeni care comanda, nimeni care se supune, nimeni care incalca.

Daca stiti ca nu exista scopuri, atunci stiti si ca nu exista intamplare, deoarece numai alaturi de o lume a scopurilor cuvantul ‘intamplare’ are un sens.

Sa ne ferim sa spunem ca moartea este opusa vietii. Viata este numai o varietate a mortii, o varietate foarte rara.”

Aceste randuri provin din “Stiinta voioasa – ‘la gaya scienza’, &109″. Mi s-a parut atat de inviorator, poate chiar infiorator, sa recitesc acest pasaj din Nietzsche, incat am spus ca merita sa il impartasesc cu voi, aici.

Legea adoptata miercuri de Senatul Romaniei, referitoare la ponderea egala a stirilor pozitive si negative din jurnalele de stiri in audiovizual, nu este primitiva sau comunista pentru ca instituie cenzura sau pentru ca, in sine, legea este absurda. Ea este primitiva pentru ca principiul legii este unul medieval, arhaic si inchizitorial.

Pentru ca legea sa poata fi inteleasa si apoi aplicata noi ar trebui sa stim mai intai si mai intai ce este Bine si ce este Rau. Ar trebui sa fi lamurit de mult timp problemele eticii, iar morala ar trebui sa ne fie la fel de cunoscuta si exacta precum un manual de logica formala. Clar si limpede.

Insa, intr-o lume gri, in plin deconstructivism unde valorile eticii s-au amestecat intr-atat incat fiecare individ are propria sa morala, asadar, intr-o astfel de lume, cum ar putea cineva imparti (si in pondere egala inca!) stirile in pozitive si negative fara sa nasca milioane de controverse? Cine va avea ultimul cuvant? Patriarhul cu trustul sau de presa nou format? Presedintele sau Senatul?

Legea lui Ghisa si Funar tradeaza cu fidelitate spiritul inchis, imbacsit si invechit al politicienilor. Legea celor doi scoate la iveala nu doar frustrarile lor politice, dar si limitele lor intelectuale. Nici macar biserica ortodoxa (catolica sau protestanta) nu a reusit sa delimiteze cu atata precizie si finete faptele oamenilor incat sa reuseasca sa le imparta in Bune si Rele. Ba chiar pana si in Crestinism exista, in prezent, mai multa toleranta fata de judecarea actiunilor noastre.

Up-date: Am putea gandi asa. Sau am putea sa ne punem pe ras si pe facut misto de creierele reduse ale celor care au initiat, discutat si votat aceasta lege.

Filosoful ascet si-a recunoscut unele placeri si face apologia BMW-ului, iar gazetarul avid de afirmare se plimba modest cu o Dacie. Spune asta ceva? In ordinea schimbarilor ar fi trebuit sa ajung sa il iubesc pe Cristian Tudor Popescu. Nu am reusit. CTP-ul transmite un sentiment de indignare. Oricat de calm, bucuros si linistit ai fi, daca l-ai ascultat s-a dus dracului starea ta. El este acum moralistul. Cred ca, pentru el, acea intalnire cu Liiceanu a fost foarte importanta. CTP-ul a vrut toata viata sa devina – sa fie recunoscut drept – intelept, filosof, moralist, scriitor. Exact ceea ce nu a fost niciodata! Spune-i lucrurile astea si ai vezi ce torent silogistic de argumente se va abate asupra ta pentru a te convinge de contrariu. Dar el stie…! In discursul CTP-ului exista o dusmanie constanta pe care o transmite indiferent de subiectul pe care il abordeaza. Un nu stiu ce care irita voia buna. Cristian Tudor Popescu afirma modest ca nu are mereu dreptate, dar vrea sa ii dai dreptate tot timpul. CTP-ul recunoaste deschis ce stie si ce nu stie. Incearca, insa, sa il aprinzi intr-o disputa si o sa uite imediat acest rezultat intelept al cunoasterii de sine. Cind CTP-ul se porneste sa demonstreze ceva, Kant re-inviat de-ai fi si tot nu ai mai putea sa il opresti. CTP-ul vrea sa lasa impresia ca stapineste o cultura mai mult decat bogata, ca e un erudit in aproape orice domeniu. Insa cunostintele sale abia daca acopera lecturile de baza ale unui singur domeniu. CTP-ul crede ca daca l-a citit si, poate l-a inteles, pe Spinoza sau Leibniz, asta ii da dreptul sa dea lectii de ontologie oricui. Dar Cristian Tudor Popescu nu este doar atat. Daca il acuzi de incultura, recunoaste imediat, ca e posibil sa nu stie tot. Poate iti da si dreptate. Insa o face cu aerul acela care vrea sa convinga ca modestia sa este mai inteleapta decat furia acuzatiilor tale. CTP-ul este inteligent. Analizele sale sunt uneori briliante. Observatiile Crucisatorului sunt exacte si profunde. Ele sunt folositoare, de multe ori CTP-ul fiind unicul care spune ceva cu rost. Dar Popescu este indirjit. Si are complexele lui. El stie ca l-a jignit pe Liiceanu atunci. Asa cum stie si de ce a facut-o. Fiecare admirator vrea sa isi ucida idolul! Cristian Tudor Popescu pozeaza ca nu pozeaza niciodata. El este atat de inteligent incat nu il poti critica fara sa devii ridicol. Sofismele lui nu le poate dibui decat un profesor de logica. Eu nu pot, totusi, sa ii iert furia, patosul si diletantismul. In ultima vreme, CTP-ul incepe tot mai des un discurs pentru a se opri la mijlocul sau deoarece a uitat ce vroia sa spuna. Oare din cauza abundentei de idei sau din lipsa lor? Cine stie cum functioneaza un discurs bine structura, cu o idee calauzitoare, intelege.

CTP-ul este atat de iubit pentru ca este atipic. Si consecvent in negativismul sau. Sceptic de serviciu al gazetariei, Cristian Tudor Popescu se pare ca a ramas incremenit in proiectul combaterii. Nu a citit ca dupa antiteza urmeaza sinteza. A ramas, probabil, doar la antinomiile ratiunii din Critica Ratiunii Pure, daca le-a citit si pe acelea…

Sa nu ridice nimeni piatra, caci nu hulesc. Vorbesc vrajit de magia interpretarii lui Robert Powell. Tot asa, cred ca mesajul pe care filmul il transmite tinerilor, este mult mai puternic decat cel al unui preot din timpul slujbei.

Robert Powell este actorul despre care, in Romania, se spunea, pe la mijlocul anilor 90′, ca dupa ce a interpretat acest rol a innebunit. Pentru ca inainte de acest rol nu credea in EL, iar filmul l-a transformat atat de mult incat psihicul sau nu a mai suportat si a cedat.

Acestea sunt primele semne ale nasterii unui mit. Asa apar legendele in jurul personajului de poveste. Desigur, in acea vreme nu exista internetul care sa iti verifice imediat informatiile, iar ani de zile am trait cu aceasta stupida explicatie. In fond, doar asa puteam intelege supraomescul efort de a interpreta un asemenea rol, nu?…

Raluca a vrut sa munceasca atat de mult sau a fost fortata indirect de catre sistemul in care activa? Sunt convins ca a fost un melanj intre aceste doua tendinte. Si angajatii, la fel ca si patronii si directorii, vor la tot atat de mult sa castige cat mai mult, tot mai mult!

Drama Ralucai este drama noastra a tuturor. Este drama celor care vor sa traiasca mai bine. In Romania insa un salariu care sa iti permita sa traiesti mai bine este echivalent, de cele mai multe ori, cu eliminarea timpului liber din viata ta. DE CELE MAI MULTE ORI. Unii din pacate si-au eliminat de tot timpul liber. Si asta se intampla, din nefericire, in tot mai multe cazuri…

Nu vreau sa spun ca cine nu a mancat soia in Romania, inainte de ’89, nu are dreptul sa judece. Vreau sa subliniez un alt lucru. Vocea critica a Monicai Lovinescu a fost doar una de exil. Si mai vreau sa spun ceva.

Daca noi am fi avut aceste voci in tara, daca am fi avut mai multe astfel de voci aici, in Romania, poate ca altul ne era destinul. Si alta istoria. Poate si noi am fi fost acum mai destepti, mai buni, mai putin frustrati, mai calmi, mai putin hoti si spagari. Fara cei 45 de ani de comunism poate ca astazi nu am fi fost atat de nepoliticosi, atat de haini si de rai. Suntem rai, asa cum doar niste animale inchise mult timp in cusca pot fi! Si la fel de nemancati ca si ele!

Nu sunt de acord cu Dan Tapalaga. Si nici nu Gabriel Liiceanu. Nu cred ca noi, cel putin nu eu sau generatia mea, ar trebui sa ne plecam in fata unor destine precum cel al Monicai Lovinescu. Noi nu am avut cu adevarat eroi care sa se fi opus lui Ceausescu. Noi nu am avut nici urma de vreo miscare asemanatoare celei din Polonia, de la Gdansk, sau vreun personaj care sa semene cu Lech Walesa. Miscarea polonoza “Solidaritatea”, din august 1980, de pe santierele navale din Gdansk, a fost una dintre cele mai importante miscari greviste din tarile membre ale blocului sovietic. Miscarea muncitorilor polonezi a intrat in istorie pentru ca a dus la infiintarea primului sindicat liber din europa de est, “Solidaritatea”. Noi cu ce am intrat in istorie? Cu ce am iesit de sub jugul istoriei?

Cum am putea noi, noi cu totii nu doar parintii nostri – contemporanii acelor vremuri, sa ridicam ochii din pamant in fata unor asemenea destine? Credeti ca acelor polonezi nu le-a fost frica? Credeti ca ei nu aveau copii, sotii, parinti acasa? Si ei au fost atestati, iar cei mai nefericiti au infundat chiar puscariile.

Vocea care s-a stins la Paris a vrut sa ne fie mai bine. Si a facut tot ce a putut pentru asta. Dar a facut-o de la distanta. Din exil. Eu nu uit. Nu vreau sa uit ca noi toti aici, in Romania, inainte de 1989, am tremurat de frica. Ca am preferat sa tacem ca sa ne fie putin mai bine decat sa deschidem gura sa sa strigam ca nu suntem de acord cu ei – cu nedreptatea si cu minciuna. Noi toti ne-am facut calcule minore, ne-am bucurat la maruntis, ne-am lasat cumparati cu o portocala, cu o banana, ba chiar si cu o punga goala, dar straina. Cu un cartus de Kent se cumparau doctorii si secretarii de partid. Trist, dar asta este istoria noastra. Nimic mai mult, nimic mai putin.

As fi vrut sa avem alta istorie. Sa fi existat macar cate un nebun care o data la zece ani sa il fi scuipat in fata pe Ceausescu. Sau sa il fi injurat in public, sau sa il fi impuscat. Nu am avut nici macar nebuni in comunism. Nu am avut nimic. Nu se stie nici macar daca noi am existat. Nu exista nicio dovada.

1. Turcescu catre Ursu: “Dar ce viitor ai tu, Adrian Ursu? … pardon, ce viitor crezi Tu ca mai are Adrian Cioroianu?” (Discutia se purta in jurul viitorului fostului ministru de externe, Adrian Cioroianu.) Oare l-a luat gura pe dinainte pe Turcescu sau s-a razgandit si a schimbat intrebarea?

2. Hurezeanu: “Pai asta, Adrian Copilul Minune, poate o sa faca treaba mai buna decat cel pe care il cheama Tatulici la emisiunea lui…”
Dinescu: “Vrei sa spui ca asta, Copilul Minune, e mai bun decat Tatulici? … Hai ca m-am prins, decat cei pe care ii cheama Tatulici la emisiunile lui!”

Oricum, in Bulgaria se traieste intens. Tot luni, directorul uneia dintre cele mai mari companii din sectorul energetic al Bulgariei a fost impuscat mortal in holul blocului in care locuia, la Sofia. Ma intreb ce s-ar intampla in Romania daca noi nu ne-am consuma frustrarile si resentimentele doar in plan verbal. Cate impuscaturi ar trebui sa fie in Bucuresti doar din cauza traficului nebun pe care trebuie sa il suportam zilnic? Noi, insa, preferam sa injuram. Si, cel mult, sa dam un pumn sau un cap in gura.