Din 1990, sarbatoarea Pastelui, la romani, a fost mereu marcata de filmul lui Franco Zeffirelli. An de an, cel putin o televiziune nationala a difuzat acest film. Interpretarea unica a lui Robert Powell l-a re-creat pe Isus pentru cultura urbana a modernitatii. Dupa ce l-am vazut pentru prima oara pe Robert Powell in rolul lui Isus din Nazareth, cu greu mi-am imaginat ca Hristos mai poate avea un alt chip, altul decat cel al actorului britanic…

Sa nu ridice nimeni piatra, caci nu hulesc. Vorbesc vrajit de magia interpretarii lui Robert Powell. Tot asa, cred ca mesajul pe care filmul il transmite tinerilor, este mult mai puternic decat cel al unui preot din timpul slujbei.

Robert Powell este actorul despre care, in Romania, se spunea, pe la mijlocul anilor 90′, ca dupa ce a interpretat acest rol a innebunit. Pentru ca inainte de acest rol nu credea in EL, iar filmul l-a transformat atat de mult incat psihicul sau nu a mai suportat si a cedat.

Acestea sunt primele semne ale nasterii unui mit. Asa apar legendele in jurul personajului de poveste. Desigur, in acea vreme nu exista internetul care sa iti verifice imediat informatiile, iar ani de zile am trait cu aceasta stupida explicatie. In fond, doar asa puteam intelege supraomescul efort de a interpreta un asemenea rol, nu?…

Acum un an, in presa s-a scris ca Raluca Stroescu a murit din cauza epuizarii de la birou. Si precizez, presa a spus asta. Altfel formulat, ea a murit de prea multa munca, de infometare, de stres. Exista, sunt absolut sigur, o anume intoxicare in sentintele astea. Poate ca, din punct de vedere medical, Raluca a murit din cauza epuizarii de la serviciu. Insa exista aici o drama a timpului nostru, o drama a generatiei tinerilor de dupa ‘89.

Raluca a vrut sa munceasca atat de mult sau a fost fortata indirect de catre sistemul in care activa? Sunt convins ca a fost un melanj intre aceste doua tendinte. Si angajatii, la fel ca si patronii si directorii, vor la tot atat de mult sa castige cat mai mult, tot mai mult!

Drama Ralucai este drama noastra a tuturor. Este drama celor care vor sa traiasca mai bine. In Romania insa un salariu care sa iti permita sa traiesti mai bine este echivalent, de cele mai multe ori, cu eliminarea timpului liber din viata ta. DE CELE MAI MULTE ORI. Unii din pacate si-au eliminat de tot timpul liber. Si asta se intampla, din nefericire, in tot mai multe cazuri…

Nimic. S-a spus ca ea a fost vocea critica din perioada comunista. Asa este. Ea s-a numarat printre putinele persoane care si-a permis sa critice “sistemul”. L-a criticat, insa din exterior. Monica Lovinescu a tipat din afara casei, a facut morala stand in tribuna si a infierat lasitatile romanilor din tara in timp ce existenta ei occidentala avea la oringine un gest las.

Nu vreau sa spun ca cine nu a mancat soia in Romania, inainte de ‘89, nu are dreptul sa judece. Vreau sa subliniez un alt lucru. Vocea critica a Monicai Lovinescu a fost doar una de exil. Si mai vreau sa spun ceva.

Daca noi am fi avut aceste voci in tara, daca am fi avut mai multe astfel de voci aici, in Romania, poate ca altul ne era destinul. Si alta istoria. Poate si noi am fi fost acum mai destepti, mai buni, mai putin frustrati, mai calmi, mai putin hoti si spagari. Fara cei 45 de ani de comunism poate ca astazi nu am fi fost atat de nepoliticosi, atat de haini si de rai. Suntem rai, asa cum doar niste animale inchise mult timp in cusca pot fi! Si la fel de nemancati ca si ele!

Nu sunt de acord cu Dan Tapalaga. Si nici nu Gabriel Liiceanu. Nu cred ca noi, cel putin nu eu sau generatia mea, ar trebui sa ne plecam in fata unor destine precum cel al Monicai Lovinescu. Noi nu am avut cu adevarat eroi care sa se fi opus lui Ceausescu. Noi nu am avut nici urma de vreo miscare asemanatoare celei din Polonia, de la Gdansk, sau vreun personaj care sa semene cu Lech Walesa. Miscarea polonoza “Solidaritatea”, din august 1980, de pe santierele navale din Gdansk, a fost una dintre cele mai importante miscari greviste din tarile membre ale blocului sovietic. Miscarea muncitorilor polonezi a intrat in istorie pentru ca a dus la infiintarea primului sindicat liber din europa de est, “Solidaritatea”. Noi cu ce am intrat in istorie? Cu ce am iesit de sub jugul istoriei?

Cum am putea noi, noi cu totii nu doar parintii nostri - contemporanii acelor vremuri, sa ridicam ochii din pamant in fata unor asemenea destine? Credeti ca acelor polonezi nu le-a fost frica? Credeti ca ei nu aveau copii, sotii, parinti acasa? Si ei au fost atestati, iar cei mai nefericiti au infundat chiar puscariile.

Vocea care s-a stins la Paris a vrut sa ne fie mai bine. Si a facut tot ce a putut pentru asta. Dar a facut-o de la distanta. Din exil. Eu nu uit. Nu vreau sa uit ca noi toti aici, in Romania, inainte de 1989, am tremurat de frica. Ca am preferat sa tacem ca sa ne fie putin mai bine decat sa deschidem gura sa sa strigam ca nu suntem de acord cu ei - cu nedreptatea si cu minciuna. Noi toti ne-am facut calcule minore, ne-am bucurat la maruntis, ne-am lasat cumparati cu o portocala, cu o banana, ba chiar si cu o punga goala, dar straina. Cu un cartus de Kent se cumparau doctorii si secretarii de partid. Trist, dar asta este istoria noastra. Nimic mai mult, nimic mai putin.

As fi vrut sa avem alta istorie. Sa fi existat macar cate un nebun care o data la zece ani sa il fi scuipat in fata pe Ceausescu. Sau sa il fi injurat in public, sau sa il fi impuscat. Nu am avut nici macar nebuni in comunism. Nu am avut nimic. Nu se stie nici macar daca noi am existat. Nu exista nicio dovada.

Realizatorii emisiunii Fetele Cotidianului, de la Realitatea Tv, de aseara, au fost relaxati. Dincolo de prezentarea unor retete traditionale de bucate romanesti, explicate pe indelete de Dinescu, si-au dat drumul la ras si incrancenatii consacrati ai dezbaterilor politice televizate: Turcescu, Ursu si Hurezeanu. Ce a iesit? Ceva umor si cateva subtilitati.

1. Turcescu catre Ursu: “Dar ce viitor ai tu, Adrian Ursu? … pardon, ce viitor crezi Tu ca mai are Adrian Cioroianu?” (Discutia se purta in jurul viitorului fostului ministru de externe, Adrian Cioroianu.) Oare l-a luat gura pe dinainte pe Turcescu sau s-a razgandit si a schimbat intrebarea?

2. Hurezeanu: “Pai asta, Adrian Copilul Minune, poate o sa faca treaba mai buna decat cel pe care il cheama Tatulici la emisiunea lui…”
Dinescu: “Vrei sa spui ca asta, Copilul Minune, e mai bun decat Tatulici? … Hai ca m-am prins, decat cei pe care ii cheama Tatulici la emisiunile lui!”

Un scriitor bulgar, autorul unor carti despre capii lumii interlope locale, a fost impuscat in cap la Sofia. Un adevarat artist postmodern. Daca nu avea publicitate, si daca va supravietui ( caci, se pare, inca nu a murit),  scriitorul si-a asigurat viitorul. Cel putin in tara vecina. Si mai interesant mi se pare ca Gheorghi Stoev a recunoscut in mai multe randuri ca pana sa se apuce de scris el facuse parte din lumea interlopa. Asta da artist care a experimentat realitatea! Gheorghi Stoev este autorul mai multor carti despre capii lumii interlope din Bulgaria. Din cate se pare, autorul a avantajat in scrierile sale mai mult realitatea decat fictiunea.

Oricum, in Bulgaria se traieste intens. Tot luni, directorul uneia dintre cele mai mari companii din sectorul energetic al Bulgariei a fost impuscat mortal in holul blocului in care locuia, la Sofia. Ma intreb ce s-ar intampla in Romania daca noi nu ne-am consuma frustrarile si resentimentele doar in plan verbal. Cate impuscaturi ar trebui sa fie in Bucuresti doar din cauza traficului nebun pe care trebuie sa il suportam zilnic? Noi, insa, preferam sa injuram. Si, cel mult, sa dam un pumn sau un cap in gura.

Si pe mine m-a mirat cum a subjugat Putin audienta summit-ului NATO. Cel mai bine a surprins acest lucru Dan Tapalaga, in articolul sau - “Putin si democratia: a deschis mujicul gura”, pe care vi-l recomand si voua.

In 2002, in intreaga lume s-au cheltuit de 5 ori mai multi bani pentru implanturi mamare si pentru Viagra decat pentru cercetarile asupra maladiei Alzheimer. Se poate trage deci concluzia ca peste 30 ani vor exista foarte multe persoane cu tatze mari si cu erectii superbe, dar incapabile sa-si aduca aminte la ce folosesc!

Ce abundenta de stiri. Cel mai mult mi-a placut cum Elena Udrea a declarat ca este mandra de presedintele ei, domnul Traian Basescu. Intuiesc ca este modesta, in fapt cred ca ea a fost mereu mandra de Basescu. Acum doar ca o poate recunoaste public. Dar, ati vazut cum doamna Elena Udrea mesteca ciunga in timpul discursului lui G.W. Bush de la C.E.C? Probabil ca nu era la fel de mandra si de presedintele SUA. Dar, sa privim in alta parte. Ce am mai vazut la televizor? Anarhistii, desigur.

La origine, in greaca veche, “anarhism” inseamna fara stapani. Sensul termenului nu s-a schimbat nici astazi. Adevaratii anarhisti, si nu dezorientatii pe care ii vedem noi la televizor, sustin ca statul este cel mai mare asupritor si exploatator al oamenilor. In consecinta, doar disparitia statului ne-ar face liberi cu adevarat.

Trecand de la teorie la practica, ajungem in zilele noastre. Bucuresti, 3 aprilie 2008. Un grup de nu stiu cate zeci de persoane, presa si autoritatile nu au cazut inca de acord asupra numarului lor exact, au fost retinute. Si eliberate pe rand. In functie de gradul de anarhism pe care cagulatii l-au putut depista si neutraliza.

Trebuie sa banuim ca intelesul de astazi al notiunii de anarhist s-a diluat. Esti considerat astfel si daca nu esti de acord cu summitul unui organizatii internationale. Degringolada este totala. Nimeni nu mai stie cum sa ii numeasca pe cei care nu se inclina in fata culoarlui unic al NATO. Am putea sa ii suspectam astfel si pe maidanezii care traverseaza prin fata coloanelor oficiale ale autoritatilor ca fiind niste pui de anarhisti. Sau, cel putin, lasandu-se manipulati de adevaratii anarhisti.

A remarcat insa cineva cat de anarhist, in sensul asta modern de dezorientat, este guvernul nostru? Cum a modificat el pentru a treia oara taxa auto! Cum a suplimentat el deodata bugetul pensionarilor si le-a marit acestora chenzinele inainte de tremenul planificat! Da, s-a remarcat. Dar ei si-au dat seama? Cu siguranta. Dar ei detin puterea si fac ce vor cu ea IMPOTRIVA noastra.

In conditiile astea suntem obligati sa le dam dreptate anarhistilor. Adevaratilor anarhisti.

Sa trecem peste faptul ca pana si Prefericitul a calcat stramb in duminica neagra ce tocmai a trecut. Dar ca in aceeasi zi si presedintele Basescu si liderul PSD, domnul Geoana, sa dea cu ostia in gard, asta da ghinion! In fapt, coincidenta asta nu ar trebui sa ne mire prea mult. Suntem o tara de soferi! Toata lumea vrea sa conduca, toata lumea se viseaza la volan un mic pilot de raliu. Se pare ca am ajuns cu totii dependenti de doza zilnica de adrenalina de la volan.

Sa trecem si peste accidentele tot mai dese produse de oficialitatile noastre; Orban si Tariceanu sunt doar cele mai mediatizate. Un lucru este clar: niciun oficial din Romania nu se lasa pe mana unui soferul profesionist. De la presedintele tarii pana la Gigi Becali, toti romanii vor sa fie proprii conducatori ai destinelor lor pe sosea. Nu mai conteaza nici ca nu au unde sa mearga, ca peste tot drumurile sunt ori proaste si infundate si pline de gropi, ori atat de aglomerate incat nu te misti decat cu viteza a doua. Nimic se pare ca nu sta, insa, in calea dorintei compatriotilor nostri de a sofa. Placerea condusului este mai puternica decat un drog. De la vedete pana la artisti, filosofi si politicieni cu totii iubim condusul masinii. Ati uitat cu cate placere vorbeau Liiceanu si cu Patapievici despre savoarea sofatului pe Transfagarasan? Cum Gigi Becali afirma ca nu il intereseaza ca masina sa se preteaza la un sofer si ca este placerea lui sa isi conduca bolidul? Suntem un neam de soferi. Suntem neamul lui manivela. Exista probabil si cateva explicatii pentru asta. Frustrarile, neimplinirile si, mai ales, dorinta de a evada din rutina statica in care suntem prizonieri. Poate, cine stie?

Ma intreb daca exista totusi cineva care se simte bine stand pe bancheta din spate a masinii. Cineva care sa se simta bine fiind servit de un sofer profesionist, sa se simta bine fiind boier?

Grupul “Initiativa mamelor” doreste sa infiinteze Partidul Mamelor. Stirea a aparut ieri, cand liderul grupului mamelor cu initiativa s-au hotarat sa nu mai suporte opresiunea tatilor (si, eventual, a fiilor si ficelor) si sa isi faca propriul partid. Pentru ca, spun mamele noastre, doar asa se pot face auzite si ele! Eu salut initiativa! Si le doresc o lunga si consistenta cariera pe scena noastra politica. Una peste alta, dincolo de programul lor politic, de ideologie si de echipa care il va conduce, sa asteptam prima confruntare publica. Si fiindca cu totii avem o mama, eu zic, ca la primele alegeri, sa dam cu totii cate un vot acestui partid. Macar atat sa facem pentru mamele noastre.

Am o banuiala in legatura cu Summit-ul NATO. Ridicarea codului de alerta terorista de la precaut la moderat este o masura care nu se bazeaza pe nimic. A fost luata doar pentru ca asa se face in toate tarile civilizate unde se organizeaza evenimente de amploarea acestuia. Pana si teoristii stiu ca daca vor sa curete vreun sef de stat, o astfel de ocazie este cea mai proasta dintre toate. Este prea multa lume (poti sa nimeresti si pe cine nu vrei) si masurile de siguranta sunt in exces (pana la urma, un atentat nu ar surprinde pe nimeni). Mare mi-ar fi mirarea ca tocmai in Romania sa iasa din umbra marii teroristi ai lumii. Chiar si in aceasta tara bananiera, unde nimic nu mai poate surprinde, as putea sa bag mana in foc ca nici un terorist nu va fi interesat sa se afirme.

Si, in fond, un atac terorist serios ne-ar face mai mult bine decat rau. Americanii vor afla, in sfarsit, cu aceasta ocazie unde este situata Romania. Ca este o tara in care se vorbeste limba cutare, cu o capitala murdara si sufocata unde traiesc multe femei frumoase…

As vrea sa va spun ca nu mi se pare normal ca un arbitru sa opreasca un meci de fotbal dupa ce primeste o bricheta in cap. Trebuie sa fii un pampalau, un las sadea ca sa fugi spre vestiare din calea bolovanilor, a brichetelor, a scaunelor si a sutelor de scuipati veniti din tribune. Cat de las poti sa fii sa intrerupi o partida de fotbal dupa ce ai luat o bricheta de metal in moalele capului, aruncata de la cel putin 30-40 de metri, daca asta nu te-a pus la pamant inconstient sau macar nu te-a umplut de sange? Eu cred ca pentru acest gest, pentru tupeul extra-ordinar de a spune Nu violentei, arbitrului Deaconu i-ar trebui administrata o bataie buna. Impreuna cu alte cateva brichete in cap. Eventual in moalele capului, aruncate tocmai din varful tribunei.